În cadrul unui documentar realizat în colaborare cu istoricul Ștefan Bejan, Nicolae Chicu explică că în 1812, după ce războiul dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman s-a încheiat, la București a fost semnat un tratat prin care părțile semnatare stabilesc ca teritoriul dintre Prut și Nistru, numit ulterior Basarabia, să fie anexat de către Imperiul Rus. Astfel, în sudul Basarabiei au fost aduși organizat coloniști creștini de la sud de Dunăre, iar printre coloniștii transdanubieni, care fugeau de persecuțiile otomane și se așezau în Basarabia, era și un popor creștin care vorbea o limbă turcică – găgăuzii, transmite Ultimelestiri.md.
„La mijlocul secolului al XVI-lea, Imperiul Otoman anexează sud-estul țării Moldovei. În această regiune sunt așezați tătarii nogai, vasali ai otomanilor. Tătarii sunt și cei care vor da numele regiunii Bugeac (unghi în limba tătară). Când rușii au pus stăpânire pe această regiune, fac ceea ce au făcut și turcii trei secole mai devreme, și anume caută să colonizeze regiunea cu populația loială țarului. Cum tătarii erau în relații de supunere față de sultan, sunt strămutați în totalitate din Bugeac. În locul lor, la începutul secolului al XIX-lea, autoritățile țariste au adus bulgari și găgăuzi, care își arătaseră loialitatea față de Moscova în războaiele pe care armata rusă le ducea la sud de Dunăre”, explică Chicu.
Astfel, găgăuzii au beneficiat de o serie de privilegii, și anume au primit câte 60 de desetine de pământ gratuit, au fost scutiți de taxe și au primit bani pentru a-și construi case. Ulterior, aceștia au devenit țărani înstăriți, dar au fost supuși unui proces lung de asimilare etnică și culturală.
După 1918, în momentul în care Basarabia se unește cu România, are loc o renaștere culturală a găgăuzilor și au fost deschise primele școli cu predare în limba turcă, apar primele scrieri în limba găgăuză și sunt traduse pentru prima dată cărțile religioase în găgăuză. Totuși, Basarabia este reanexată în 1940 de URSS, iar întreaga elită culturală găgăuză, la fel ca și cea basarabeană, este anihilată.
„Are loc un proces intens de modelare mentală și culturală, în urma căruia este creat Homo găgăuzus sovieticus, adică găgăuzul rusificat. La sfârșitul anilor '80, regimul sovietic începe să scârțâie la toate încheieturile. În întreaga Uniune apar mișcări de eliberare națională. Încurajați de aceste transformări, la Chișinău este creat Frontul Popular din Moldova, care cerea suveranitatea poporului, limba română, alfabetul latin și unirea cu România. Inevitabilul proces de emancipare națională i-a cuprins în mod natural și pe găgăuzi. Printre tinerii intelectuali găgăuzi, mișcarea național-culturală a avut chiar un caracter mai intens. Câtă vreme s-au aflat în componența URSS-ului, asimilarea etnică s-a produs inevitabil, cu urmări distructive pentru identitatea lor, cea de găgăuzi”, spune Chicu.
Potrivit jurnalistului, la început, mișcarea Gagauz Halkî se afla în relații de colaborare cu Frontul Popular din Moldova, delegații găgăuze participau la mitingurile de la Chișinău, iar liderii de la Chișinău susțineau majoritatea doleanțelor găgăuzilor, făcându-se pași concreți în resuscitarea limbii și culturii naționale a găgăuzilor.
Totuși, Chișinăul nu era de acord cu crearea autonomiei și considera că prezența publicațiilor în limba găgăuză printre ziarele republicii, intensificarea studiului limbii găgăuze în școlile locale și dreptul de a organiza întruniri erau suficiente.
Tocmai de aceea, odată cu desfășurarea evenimentelor, colaborarea dintre Frontul Popular și Gagauz Halkî s-a dovedit a fi una destul de fragilă, iar după adoptarea limbii române, ca limbă de stat, pe data de 31 august 1989, s-a trecut chiar la confruntări.
„Pentru că Frontul Popular considera limba română singura stăpână, găgăuzii optau pentru un bilingvism ruso-moldovenesc, lucru inacceptabil pentru Chișinău. De asemenea, găgăuzii erau speriați că RSSM s-ar putea uni cu România, fapt pe care categoric nu îl acceptau. Disensiunile între Chișinău și Comrat s-au acutizat și mai mult pe parcursul anului 1990. După adoptarea Declarației de suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, la 23 iunie 1990, găgăuzii proclamă la 19 august 1990 Republica Găgăuzia ca parte a Uniunii Sovietice. Atunci, Chișinăul a declarat ilegală formarea Republicii Găgăuze, iar ministrul Afacerilor Interne de atunci, Ion Costaș, a plecat la Comrat pentru a aplana nemulțumirile găgăuzilor, însă fără succes. Astfel, se trecuse la confruntări deschise între moldoveni și găgăuzi, care nu s-au limitat doar la declarații și amenințări”, povestește Chicu.
Potrivit acestuia, la mitingul frontiștilor, din 22 octombrie 1990, s-a anunțat înscrierea voluntarilor pentru organizarea unei campanii în sud, cu scopul de a pune capăt separatismului găgăuz. Au fost create trupe de voluntari moldoveni, care s-au pornit spre localitățile locuite de găgăuzi. Găgăuzii nu erau însă dispuși să cedeze și au înființat propria miliție, numită Batalionul Bugeac, organizând posturi de control la principalele intrări în regiune.
În fruntea Batalionului Bugeac se afla Ivan Burgunji, care pleda deschis pentru utilizarea forței. Batalionul Bugeac era susținut de autoritățile comuniste de la Moscova, care, prin intermediul armatei a 14-a, staționată în Transnistria, au furnizat arme și muniții găgăuzilor.
„Proclamarea Republicii Găgăuze a avut loc concomitent cu proclamarea la Tiraspol a Republicii Moldovenești Nistrene, ceea ce demonstrează caracterul unitar al celor două mișcări separatiste. În toamna anului 1990, 4.500 de transnistreni înarmați au ajuns prin Ucraina în regiunea găgăuză. Președintele Mircea Snegur spera să obțină ajutor de la Gorbaceov în rezolvarea pașnică a celor două conflicte. Răspunsul liderului de la Kremlin a fost însă tranșant și agresiv, acuzându-i pe moldoveni de separatism. „Renunțați voi la separatism față de Uniunea Sovietică și nu veți avea mai multe republici, i-a spus Gorbaceov lui Snegur. Între timp, în dispută a intervenit și Turcia, care își propunea să profite de destrămarea URSS-ului și să-și lărgească influența în rândul popoarelor turcice din fosta URSS. Turcia milita pentru integritatea teritorială a R. Moldova, dar și pentru un statut de autonomie găgăuzilor”, mai spune jurnalistul.
Nicolae Chicu subliniază că disputele politice de la Chișinău au dus la consolidarea forțelor antiromânești din Parlamentul R. Moldova, ceea ce a contribuit la slăbirea poziției Capitalei în raport cu Comratul. Prin urmare, Guvernul de la Chișinău a început să fie mai tolerant în conflictul cu găgăuzii. Marii dușmani ai găgăuzilor, frontiști, au fost scoși din Guvern, iar Mircea Snegur și prim-ministrul Andrei Sangheli i-au asigurat pe găgăuzi că unirea cu România, de care le era frică, nu se va realiza.
Astfel, animozitățile dintre Comrat și Chișinău au fost înlăturate aproape în totalitate în 1994, când la alegerile din februarie învingător a ieșit Partidul Democrat Agrar, iar Mircea Snegur s-a alăturat acestuia. Ulterior, noul Parlament a abrogat legea prin care alolingvii erau obligați să susțină un examen de competențe lingvistice în limba română pentru a ocupa funcții publice. A schimbat Imnul Național, până atunci identic cu cel al României, și a adoptat o nouă Constituție.
„Noua Constituție prevedea neutralitatea permanentă a Moldovei, limba moldovenească, limba de stat și neconstituționalitatea oricărui partid care se opune aceste independențe. Articolul 111 al noii Constituții stabilea că Găgăuzia este o unitate teritorială autonomă, cu un statut special, ca parte integrantă și inalienabilă a R. Moldova. Toate astea contravin Declarației de Independență, document care prevalează în raport cu textul Constituției. Găgăuzii au obținut o autonomie culturală completă și crearea unei administrații independente, compusă din membrii locali aleși de pe întreg teritoriul revendicat de găgăuzi. La rândul lor, găgăuzii au recunoscut suveranitatea și integritatea teritorială a R. Moldova, dar și-au rezervat în mod expres dreptul de a-și decide singur soarta în cazul în care R. Moldova își pierde suveranitatea”, a declarat Chicu.
Deși în 1990 s-a motivat că crearea unei autonomii găgăuze este necesară pentru ca limba și cultura găgăuză să renască, acest lucru nu s-a întâmplat. Cu excepția a două școli unde limba de predare este cea română, toate școlile din autonomie folosesc rusa ca limbă de predare, iar găgăuza este studiată la fel ca o limbă străină. Rusa este și limba de comunicare în regiune, dar și limba în care sunt întocmite toate actele oficiale. Tot mai puțin tineri cunosc limba găgăuză, iar elitele locale ignoră propriile valori culturale în detrimentul celor rusești.
„Cel mai mult de autonomia găgăuză a profitat Kremlinul. UTA Găgăuzia și Transnistria au fost folosite timp de 34 de ani de Rusia pentru a ține R. Moldova în zona sa de influență, pentru că, de fiecare dată când planurile Chișinăului s-au suprapus cu cele ale Moscovei, cele două regiuni au fost activate împotriva Chișinăului. Spre exemplu, în 2003, Vladimir Voronin refuză pe ultima sută de metri să semneze Memorandumul Kozak, care urma să transforme R. Moldova într-o federație, prevederile căruia conveneau perfect Moscovei, dar nu și Chișinăului. Imediat găgăuzii încep să se agite și să tensioneze relațiile dintre Chișinău și Comrat. În 2014, în Găgăuzia a fost organizat un referendum neconstituțional, folosit ca element de șantaj împotriva Chișinăului, întrucât, în acel presupus referendum, peste 98% dintre găgăuzi au votat pentru apropierea de Uniunea Vamală a Rusiei, dacă R. Moldova și-ar pierde suveranitatea, a se înțelege integrarea în UE. Tot atunci, tinerii Găgăuziei au fost duși în tabere militare din Rostov, unde erau antrenați pentru a organiza destabilizări în preajma alegerilor parlamentare din toamna acelui an. Bineînțeles că nimeni nu-i persecută pe găgăuzi. De ce atunci ar declara Evghenia Guțul asta? Pentru că declarațiile ei sunt necesare Kremlinului ca să-și legitimeze acțiunile hibride împotriva R. Moldova. Aceasta declară sus și tare că apără drepturile vorbitorilor de limba rusă din R. Moldova, deși nimeni, absolut nimeni, nu le încalcă aceste drepturi”, a conchis Chicu.
