„Este catastrofal să conștientizezi faptul că ai rămas practic singură într-o lume plină de oameni reci, care nu mereu sunt disponibili emoțional să te ajute și la fel să te asculte în momentele când într-adevăr ai nevoie de cineva. Acum câteva luni am pierdut-o pe mama și am avut momente în care viața mea nu mai avea niciun rost. Nu mai vedeam vreun sens să continui, să mă trezesc de dimineață, să-mi continui activitățile mele normale”, povestește Renata, transmite Ultimelestiri.md, cu referire la unimedia.info.
Renata a spus că mama ei avea 24 de ani când l-a cunoscut pe tatăl său, un diplomat ucrainean în vârstă de 54 de ani. Deși relația a început în mod neașteptat, aceasta s-a transformat într-o legătură profundă, plină de romantism.
„Tata era foarte galant, încerca să o impresioneze prin daruri și gesturi. Practic manifesta toate cele cinci limbaje ale iubirii. Mama nu a putut să i se opună”, a povestit tânăra. Renata a mărturisit că nu a judecat niciodată diferența de vârstă dintre părinții ei, considerând că aceștia au avut „o relație minunată, ideală”.
Însă, viața lor de familie nu a fost lipsită de complicații. Tatăl ei avea o altă familie în Ucraina, unde îngrijea o fiică născută cu o patologie gravă. „Asta îl obliga să rămână acolo, și nu alături de noi. Eu am fost un copil care foarte rar și-a văzut tatăl”, a spus Renata, menționând că deși era tratată ca o prințesă la fiecare vizită, absența tatălui lăsa în urmă un gol copleșitor.
Tânăra a descris suferința emoțională pe care a trăit-o în copilărie, crescând fără figura paternă și fiind martora eforturilor uriașe ale mamei sale. „Mama a depus foarte mult efort să mă crească. Lucra nopți întregi doar ca să mă întrețină”, își amintește Renata, adăugând că în timp a ajuns să simtă furie față de tatăl ei și să se întrebe ce a făcut greșit ca să merite această absență.
Renata a relatat că relația părinților săi a fost profund afectată de gelozia intensă a tatălui. Potrivit acesteia, lipsa de încredere a fost elementul declanșator care a dus la destrămarea relației. „Gelozia era într-atât de intensă, încât a fost factorul care a destrămat relația lor”, a declarat Renata.
Tânăra își amintește că atmosfera tensionată din casă era apăsătoare: „Fiind un copil, să trăiești într-o casă în care sunt doar strigăte practic este extrem de complicat. De fiecare dată când tata venea la noi, o rugam pe mama să nu se mai certe”.
Renata a vorbit și despre mama ei, o femeie activă profesional și foarte sociabilă, care, însă, a început să se izoleze pe măsură ce boala și-a făcut simțită prezența. „Mama era contabil, economist, se descurca foarte bine, avea o mulțime de prieteni. Mereu zâmbea și era în centrul atenției. Dar, cu timpul, mulți au dispărut. Avea nevoie de susținere, dar nimeni nu i-a oferit sprijinul necesar”, a mai spus tânăra.
„La 11 ani l-am auzit pentru ultima dată pe tatăl meu, când acesta mă sunase să mă felicite de ziua mea de naștere. Îmi amintesc că mă întrebase dacă mă simt bine, dacă sunt într-adevăr fericită, dacă îmi este dor de el și evident că i-am răspuns că am un dor incurabil, că îl vreau înapoi acasă, că mă simt oarecum tristă că el nu este alături de mine.
Mama s-a despărțit de tata și peste ceva timp l-a întâlnit pe noul meu tată vitreg, cu care avea o diferență de vârstă de 16 ani. Este un bărbat demn de respect, un bărbat calculat, responsabil și foarte serios. La început, mama mi l-a prezentat ca pe un prieten și eu nu suspectam nimic. Ulterior, ea a început să recunoască faptul că este îndrăgostită de el”, spune tânăra.
Renata a povestit că tatăl său biologic a murit chiar în ziua în care ea a împlinit 14 ani. La momentul respectiv, vestea nu a avut un impact imediat asupra ei, mărturisind că deja dezvoltase o distanță emoțională față de acesta. „Pentru mine, ca și cum a decedat o persoană străină”, a spus ea.
Reacția ei i-a surprins pe cei din jur: „Oameni din jurul meu erau mirați. «Renata, ce ești într-atât de rece în raport cu această situație?» Nici eu nu puteam să-mi explic”. Cu timpul însă, durerea pierderii a început să se manifeste, iar doliul a transformat-o pe tânără într-o persoană profund singuratică.
Renata a mai dezvăluit că nu a putut participa nici măcar la înmormântarea tatălui său, deoarece familia acestuia din Ucraina nu știa de existența ei și a mamei sale. „Nici până în ziua de azi nu știu unde este înmormântat”, a adăugat cu tristețe.
În 2020, mama Renatei a fost diagnosticată cu ciroză hepatică, moment care a declanșat o luptă crâncenă pentru viață, dusă cu o putere impresionantă. Deși boala era gravă, femeia nu și-a arătat niciodată slăbiciunea în fața fiicei sale. „Mama mereu păstra o tărie de caracter. Era lumina casei noastre. Se agăța de speranță și credea în bine”, a povestit Renata.
Adolescenta își amintește că în fiecare noapte se ruga ca boala să fie a ei, nu a mamei. Sprijinul venit din partea familiei – sora vitregă și tatăl vitreg – o încuraja pe mamă să lupte, însă boala a avansat rapid, iar singura șansă de supraviețuire era un transplant de ficat. „Eu eram prima care voia să o ajute, dar eram prea mică, iar organul meu nu era potrivit. Tatăl meu vitreg avea deja patologii, sora mea nu avea grupa sanguină compatibilă”, a explicat Renata.
Tânăra a mai mărturisit că deși familia a apelat la rude și cunoscuți, puțini au reacționat cu implicare. „Unii nu au corespuns criteriilor medicale, dar o bună parte au rămas indiferenți”.
Starea mamei s-a deteriorat vizibil: slăbise, nu mai semăna cu cea de altădată. Renata, adolescentă pe atunci, refuza să accepte realitatea. „Îmi cream o iluzie că totul va fi bine. Mama îmi spunea că a doua cea mai fericită zi din viața ei va fi cea în care se va trezi după transplant. Prima fusese când m-a născut”.
Renata își amintește cu durere nopțile în care mama sa suferea spasme și dureri intense. „Ea venea în camera mea și striga de durere. Eu nu puteam să o ajut. Eram neputincioasă”. Deși trupul ceda, mama încerca să mascheze suferința, spunând că analizele arată mai bine, că tratamentele funcționează. „O apăsa gândul că lasă în urmă un copil singur. Visa să mă vadă mare, cu o familie, să mă conducă la altar”.
Tânăra a mai povestit despre un moment cutremurător în care speranța s-a spulberat: „Țin minte că a fost un caz în care s-a întâmplat o moarte cerebrală a unui tânăr, însă rudele nu au permis donarea organelor. Acel ficat putea salva vieți. Am simțit ca și cum cineva a refuzat viața mamei mele”.
Pentru Renata, acel refuz a însemnat pierderea unei ultime șanse: „Mama era vie dacă părinții acelui tânăr acceptau donarea”.
„Cu timpul mama și-a pierdut lumina. Începuse să vorbească tot mai des despre moarte, era obosită, slăbită, fără speranță. Ultimul an din viața ei a fost un chin continuu”, povestește adolescenta.
În ziua de 23 noiembrie, familia plecase în vizită la prieteni, iar mama a ales să rămână acasă, simțindu-se rău. Deși părea o stare temporară, lucrurile au degenerat rapid. „Când am ajuns acasă, era deja ambulanța. La spital, medicii nu mai aveau ce face. Țin minte cum mama striga de durere. Acea zi a fost ultima dată când a ieșit din casă”, își amintește Renata.
A doua zi, la amiază, a primit vestea: mama ei a murit. „Când am intrat în biserică la înmormântare, am căzut în genunchi la sicriul ei și am strigat la Dumnezeu: «Eu doar te-am rugat, pentru ce ai făcut asta?»”.
Cu sufletul sfâșiat, Renata i-a făcut mamei o promisiune: „I-am promis că o să fiu puternică, că o să merg mai departe. Dar când i-au închis sicriul, simțeam cum un cuțit mi se înfige în inimă. Pentru mine era ireal”.
Tânăra povestește cu o sinceritate tulburătoare despre suferința care a urmat pierderii mamei sale. După înmormântare, a început o perioadă de întuneric profund, în care singurătatea și disperarea au devenit apăsătoare.
„După înmormântare, nu puteam să dorm singură. Mi-era frică de singurătate, și acum îmi este. Casa era pustie. Nu mai auzeam vocea mamei. Nu mă mai striga din cealaltă cameră. Era liniște. O liniște insuportabilă. Am pierdut legătura cu realitatea. Simțeam că sensul vieții mele a fost șters”.
Această durere a dus-o în pragul renunțării: „Mă simțeam vinovată că trăiesc, iar mama nu. Am început să urăsc totul: realitatea, rudele care au fost indiferenți, pe Dumnezeu și, în cele din urmă, pe mine. Eu mă uram pentru că trăiesc într-un univers în care mama nu este”.
Cel mai tulburător moment a venit chiar de Crăciun: „M-am urcat pe pervazul ferestrei. Eram gata să sar. Nimic nu mă oprea. Pentru mine nu mai conta nimic”. Dar un gând a oprit-o: „Am înțeles că sunt o continuare a mamei. Și dacă mă opresc aici, practic o șterg pe ea. Eu am fost cel mai frumos cadou din viața ei. Ce drept am eu să-i fur acest cadou?”.
Renata a ales să trăiască, chiar dacă durerea rămâne. Pentru mama ei. Pentru amintirea ei. Pentru lumina care, deși slabă uneori, încă pâlpâie în sufletul ei.
Cum s-a schimbat viața Renatei după tragedie și ce planuri are tânăra pe viitor, aflați în interviul de mai jos:
