„În anul 1957 Irușca era aici, în colhoz. M-am dus și eu în colhoz la lucru. Ne-am întâlnit și din anul 1959 ne-am căsătorit. Apoi, am prins a munci împreună. Ce mi-a plăcut e că eu eram mai înalt, dar ea mai joasă”, povestește Grigore Hâncu, transmite Ultimelestiri.md cu referire la jurnal.md.
„Stăteam la masă, părinții se înțelegeau, noi ne-am dat inele unul altuia. Era obiceiul că dacă inelul nu îl dai înapoi mirelui sau miresei înseamnă că merge nunta înainte, dar dacă îl trimiți acasă înseamnă că se strică tovărășia ceea. Văd că nimeni nu vine să îmi ia inelul – înseamnă că ne pregătim de nuntă”, a spus Irina Hâncu.
Grigore Hâncu a cunoscut-o pe cea care avea să-i fie ursită după ce a revenit din Siberia, unde a fost deportat împreună cu familia timp de șase ani. Bărbatul spune că nu va uita niciodată acea noapte groaznică de 6 iulie 1949, când bocancii puterii sovietice au tropotit vieți și destine.
„Am deschis ușa, la 12 de noapte. Un soldat cu o armă mi-a zis. „Sculați-vă, îmbrăcați-vă. Luați ceva de mâncare în torbă că mașina e la poartă. Trebuie să plecași de aici. Nu aveți voie să trăiți aici”. Eu eram cel mai mare. Erau trei frați în rând cu mine și mama. Tata era la pușcărie”, mărturisește Grigore Hâncu.
Acum, soții Hâncu își trăiesc bătrânețile, însă continuă să muncească pe-acasă.
„Păsări creștem. Prin grădină punem și strângem. Avem puțină ceapă și una și alta și ne bucurăm. Nu am crezut că o să ajungem să ieșim la pensie. Am trecut prin spitale, operații… Nu am crezut că voi depăna acest ghem de ață așa lung”, spune Irina Hâncu.
Rodul iubirii le-a adus patru fii și două fiice, iar apoi s-au bucurat de nepoți și strănepoți. Soții Hâncu îi îndeamnă pe tineri să prețuiască pe deplin dragostea și spun că rostul vieții poate fi găsit doar în familie.
