„Vreau să spun că vreo 30 și ceva de ani în urmă, mai ales iarna, satul răsuna de bătutul pieptenilor de țăsut, de zgomotul vatalelor, dar cu părere de rău, au trecut anii, deja nu sunt atât de multe necesități”, își amintește Galina Spătaru, locuitoare din satul Viișoara, raionul Edineț, transmite Ultimelestiri.md cu referire la tvn.md.
Hainele, covoarele, cuverturile, așternuturile pentru podea sau pentru pat nu se cumpărau, ci se făceau manual, cu răbdare, seară de seară, după munca din gospodărie. De multe ori, femeile lucrau împreună la șezători, spații de muncă, dar și de sprijin reciproc.
„Nu putea să fie zestre fără perne, fără țolișoare, fără scoarze sau covoare, cum se mai numesc. Cât de puțin, lenjerie de pat, măcar un cearșaf, dar și acela frumos, brodat, cusut, dacă ați observat, atât de multe obiecte sunt confecționate, chiar și aceste perne, și haine făcute, pânză țesută, ștergarele, care nu era nuntă fără prosoapele noastre tradiționale moldovenești, fără de horboțică. Deci toate acestea intrau în zestrea fetei și a băiatului, desigur”, mai spune femeia.
În perioadele dificile, când lipsurile loveau cel mai dur familiile vulnerabile, stativele deveneau un adevărat colac de salvare. Țesutul însemna hrană, căldură și demnitate.
„Țeseau până aproape de anii 90, lumea țesea în adevăratul sens al cuvântului, aproape la fiecare casă, pentru că se străduiau. Stativele au fost un ajutor de nădejde al gospodinelor, pentru că nu existau resurse financiare, nu existau atâta cât există în timpurile noastre. Pe timpuri, fiecare gospodină era nevoită să țesă. Așternuturile, plăpumile, aceleași covoare, toate se confecționau manual”, explică Galina Spătaru.
Țesutul nu era o alegere, ci o necesitate, iar fiecare gospodină trebuia să știe să creeze tot ce ținea de traiul zilnic.
„Desigur că atunci se lucra mai mult manual. Iată, de exemplu, acolo avem valuri de pânză. Pânza se țesea manual, aceste ștergare, tot manual. Și din pânza țesută de mâinile gospodinelor se confecționau haine. Iată, priviți, de exemplu, acolo este o rochie de mireasă din anii 40-50. Este confecționată din pânză țesută manual. Și ne uităm cât de ingenioase erau gospodinele, cu câtă dragoste. Depindea de gustul lor estetic. La unele uzoarele erau mai mășcate, la altele mărunțele. Dar ce le unește, de exemplu, pe aceste rochii de mireasă? Că educau la mireasă simțul rușinii, simțul modestiei”, adaugă ea.
Serile lungi de iarnă erau dedicate muncii și amintirilor, iar pentru unii, aceste momente sunt legate de chipul mamei.
„Serile lungi de iarnă, când mă culcam, o lăsam pe mama mea cu furca, în brâu, torcea, pregăteam lână pentru covor. Acești motănei îi țineau de urât. Iar când lână era gata pentru pregătit, pentru țesutul covoarelor, când s-au uitat, iar într-o zi, motăneii i-au încălcit toată ața. Și ea s-a gândit în mintea ei, a mai chemat o vecină, a făcut schema covorul, dă să-i pun în coșuri, ca ei să fie acolo și să stea cuminți și vioi. Sunt doi motani vioi. Ei stau mândri în coșarcă, printre trandafiri, bujori, și parcă ar vrea să spună, lungă e dorul din covor, amintirea despre mama mea”, povestește Viorica Guțu, bibliotecară.
Astăzi, stativele se mai aud rar, însă această tradiție rămâne o mărturie despre femei care, prin muncă și solidaritate, au reușit să-și protejeze familiile și identitatea.
