Într-o analiză pentru „Adevărul”, psihoterapeutul Gabriel Diaconu avertizează că adevărata luptă pentru supraviețuitorii atacului abia a început. Specialistul explică cele trei etape devastatoare ale traumei, de la șocul nopții și presiunea publică, până la sentimentul de abandon, transmite Ultimelestiri.md.
Vineri, în jurul orei 2:00, o dronă de proveniență rusească a lovit un bloc de locuințe din Galați. Două persoane au fost transportate la spital, printre ele un adolescent de 14 ani. Un apartament a fost devastat. Planul Roșu a fost activat, SMURD și autoritățile locale au intervenit. Oficial, situația a fost gestionată.
Primul lucru pe care îl greșesc cei din jur, inclusiv cei cu bune intenții, este să judece amploarea traumei după numărul celor transportați la spital. Din perspectivă psihologică, logica nu funcționează așa, explică psihoterapeutul Gabriel Diaconu. Creierul uman nu procesează pericolul în funcție de leziunile fizice pe care le-a suferit, ci în funcție de cât de aproape a fost de momentul în care totul s-ar fi putut termina altfel. Cei care dorm în același bloc și aud explozia, cei care simt șocul, cei care evacuează în miez de noapte, toți trec printr-o activare fiziologică violentă a mecanismului de supraviețuire, identică cu a celor răniți direct. Uneori chiar mai intensă, pentru că ei nu au un parcurs medical clar, nu au o structură care să organizeze haosul prin care trec.
„Să știi că, din perspectivă psihologică, oamenii tind să aibă o reacție de anxietate mult mai intensă nu când li se întâmplă direct, ci când sunt foarte aproape, când le trece, între ghilimele, glonțul pe la ureche. În plus, pentru oamenii respectivi, răspunsul mai larg al comunității este că ei nu au de ce să se plângă, că uite, ei nu au pățit nimic. Ori, în mod clar și cât se poate de flagrant în situația de față, nu vorbim doar despre cele două victime care au fost transportate la spital. Vorbim de 70 de persoane ale căror vieți au fost profund schimbate și pentru totdeauna", explică Gabriel Diaconu.
La aceasta se adaugă faptul că evenimentul s-a produs noaptea, în timp ce oamenii dormeau.
„Este ceva ce, în psihotraumatologie, intră în definiția intrinsecă a traumei. Este un răspuns anormal la o situație profund anormală. Oamenii e bine să înțeleagă că e ceva profund anormal să dormi și blocul tău să fie atacat cu tehnică militară", arată Gabriel Diaconu.
Până la 30% vor dezvolta simptome acute în luna următoare
Trauma nu se manifestă imediat și uniform. În primele ore și zile, adrenalina și starea de alertă țin oamenii în funcțiune. Abia după ce pericolul trece, când corpul și mintea încearcă să revină la un ritm normal, apar simptomele. Tulburările de somn sunt de obicei primele. Urmează gândurile intruzive, coșmarurile, stările de anxietate fără obiect aparent, senzația că pericolul nu a dispărut cu adevărat. Toate acestea sunt reacții normale ale unui sistem nervos care a trecut printr-o experiență pentru care nu era pregătit, arată Gabriel Diaconu.
„După ce pericolul a trecut, pentru majoritatea oamenilor începe drumul de revenire la noul normal. Pentru că nu are cum să fie vechiul normal. Într-o comunitate de 70 de oameni, acum e timpul să facem anumite statistici. Până la 30%, plus-minus, pe date, în luna de după incident vor avea simptome de tip anxietate, tulburări de somn, gânduri intruzive, coșmaruri și așa mai departe. Știm asta din multe alte situații comparabile. Bunăoară, la Rahova, la fel am coordonat intervenția. La cutremurul din Turcia, când m-am ocupat de repatriere și acolo a fost un contingent de vreo 70 de persoane repatriate, am făcut oferte de servicii și undeva la 30%, în perioada următoare, au accesat servicii pentru probleme acute de somn, probleme de anxietate, atacuri de panică, dar și senzația de pericol iminent", explică psihoterapeutul.
Trei straturi de traumă
Ceea ce face situația locuitorilor acestui bloc deosebit de complexă este că trauma lor nu vine dintr-o singură direcție. Diaconu descrie un proces în trei etape care se suprapun și se alimentează reciproc, fiecare adăugând o greutate suplimentară peste cea anterioară.
Prima este trauma primară. Evenimentul în sine, noaptea, incendiul, evacuarea, spitalul. Amprenta directă, fizică și emoțională a ceea ce s-a întâmplat.
A doua este trauma secundară, mai puțin vizibilă, dar la fel de reală. Ea vine din expunerea la atenția publică. Oamenii care trăiau vieți obișnuite, anonime, devin brusc subiecte de presă, personaje ale unui eveniment național. Consumă știri despre ei înșiși în buclă, sunt abordați, fotografiați, întrebați. Procesul acesta de intrare forțată în spațiul public și, ulterior, de ieșire la fel de bruscă din el, produce un al doilea strat de suferință psihologică.
„Este un lucru care se întâmplă cu victimele unor astfel de incidente care sunt de interes public, de interes național. Intră într-o zonă de nedorită celebritate. Tranzitorie, dar e acolo. Vin oameni, pun întrebări, ei se uită la știri, consumă foarte multe informații și le consumă în buclă. Lucrul acesta este o sursă secundară de traumă. Unii dintre ei, poate pentru prima oară în viețile lor, dacă nu cumva toți, sunt protagoniștii unei povești de presă. La început există noutatea, cât se poate de intensă. După aceea vine a doua categorie de presă, care caută să epuizeze subiectul, caută în detaliile vieții personale ale celor afectați ca să identifice X, Y și Z. După care, într-o ultimă fază, vin tabloidele și poate că, dintre personajele respective, unii vor ajunge să-și spună, între ghilimele, povestea lor cu drona la televizor. Ori asta este o sursă radioactivă în psihologia lor, pentru că pentru mulți dintre ei o să doară la fel de mult atât intrarea în celebritate, cât și ieșirea din celebritate", afirmă Gabriel Diaconu.
Al treilea strat, trauma terțiară, este cel mai subtil și cel mai greu de combătut. Se numește neajutorare dobândită și apare atunci când oamenii, după ce au trecut prin evenimentul în sine și prin agitația care l-a urmat, ajung să simtă că nimeni nu i-a ajutat cu adevărat. Nu contează câtă asistență au primit în realitate. Sentimentul de abandon față de autorități, combinat cu epuizarea psihologică acumulată, produce o stare de neputință care se instalează lent și durează mult.
„Oricât ai face pentru oamenii aceștia, și aici mă refer la societatea civilă, ONG-uri, solidaritatea comunității și toate celelalte, când ajung la momentul adevărului s-ar putea ca pentru ei să existe trauma primară, adică evenimentul, trauma secundară, partea de intrare și ieșire din celebritate, partea de tensiune financiară și relația cu administrația în căutarea unei forme de despăgubire și, finalmente, trauma terțiară. Trauma terțiară este neajutorarea dobândită. Probabil că într-o săptămână sau două, dacă povestea aceasta își va urma parcursul actual, oamenii vor ajunge să spună: «Nimeni nu ne-a ajutat, nimeni n-a făcut nimic pentru noi.» Și aceasta este vocea colectivă a neajutorării dobândite, care este tot în prelungirea reacției psihologice la evenimentul acut", a subliniat Gabriel Diaconu.
Printre victime se află un adolescent de 14 ani. Din perspectiva lui Diaconu, este cazul cel mai vulnerabil din întregul tablou, nu neapărat din cauza leziunilor fizice, ci a contextului în care se află. Un adolescent la 14 ani este, din punct de vedere al dezvoltării psihologice, într-un moment de maximă fragilitate. Identitatea lui se construiește, relațiile cu ceilalți sunt definitorii, sentimentul de normalitate este un fundament pe care se sprijină totul. Un eveniment de această amploare, urmat de spitalizare, expunere publică și incertitudine, poate produce efecte pe termen lung care depășesc cu mult ceea ce vede ochiul.
La aceasta se adaugă un element concret și urgent: băiatul este în pragul examenului de capacitate. Suntem la început de iunie. Toată viața lui imediată, tot ce știa că urmează, a fost brusc pusă între paranteze.
„Dintre toți, pentru mine cel mai important este băiatul, victima de 14 ani, pentru că este în pragul examenului de capacitate, pentru că suntem la început de iunie și pentru că nimeni nu a vorbit despre asta până acum. Eu am discutat încă din prima zi cu cei de la DSP, pentru că, pe de o parte, trebuie să-i fie protejată identitatea, iar pe de altă parte, deși SMURD, Galațiul și întregul dispozitiv de intervenție s-au retras, la școală și în fața blocului oamenii îl cunosc. Pe genul acesta de ruptură de moment există o regulă internațională pe care noi, în România, încă n-am internalizat-o suficient: absolut toți ar trebui să se concentreze pe prioritatea lui, pe bunăstarea lui în acest moment".
Revenirea lui la un nou normal are nevoie de lucruri concrete, nu de declarații. Are nevoie de continuitate școlară, de sprijin practic, de o instituție care să îl trateze ca pe un elev, nu ca pe un caz.
„Pentru o revenire la noul normal contează caietele, manualele, accesul la o examinare echitabilă. Mă refer aici la examenul național. Contează suportul privind scrisul, pentru că evaluarea leziunilor încă nu este foarte clară. Dacă victima poate să-și folosească corect mâinile și dacă în perioada imediat următoare ar trebui să primească anumite înlesniri la examenul de capacitate. Modul în care școala, comunitatea și municipalitatea se vor purta cu această familie transmite un semnal întregii comunități", spune Gabriel Diaconu.
Un drum de 6 până la 12 luni, parcurs în anonimat
Faza acută a trecut. Echipele de intervenție s-au retras. Presa va mai sta câteva zile pe subiect, după care va trece mai departe. Dar pentru cei 70 de oameni din acel bloc, procesul abia acum intră în faza lui cea mai lungă și mai solitară.
„Revenirea la noul normal nu se măsoară în săptămâni, se măsoară în luni. Undeva la 6-12 luni, de fapt. Iar majoritatea acestui proces se va desfășura în anonimat. Principala problemă pe care o are România în gestionarea psihologică a unor astfel de situații este că noi încă nu avem mecanismul de termen mediu implementat. Avem deja implementat mecanismul de fază acută. Și, de obicei, relația oamenilor cu autoritățile și cu administrația este o relație, după cum bine știi, frustrant-conflictuală. În spate stă și mecanismul acesta colectiv de neîncredere și, în cele din urmă, de dezgust față de autoritate", conchide psihoterapeutul Gabriel Diaconu.
