În cadrul proiectului „Pensionarii nu tac”, Vera, în vârstă de 76 de ani, a povestit că s-a născut la Pohoarna, un sat din raionul Șoldănești. Și în prezent locuiește în casa părintească, transmite Ultimelestiri.md.
Pensionara spune că până la vârsta de cinci ani nu își amintește nimic, întrucât a tras o sperietură groaznică și „a murit”.
„Vedeți cum, eu eram mică, nu înțelegeam nimic. Tata, mama și fratele mai mic au mers la o trebuință, nu mai țin minte ce era, și eu am rămas acasă. Atunci fratele meu s-a îmbrăcat într-un cojoc pe dos și a început a mornăi ca ursul, surorile în fustele mamei ziceau că sunt țigănci. Și toți la mine. Atunci eu m-am speriat și am leșinat și m-au pus pe lejancă”, își amintește Vera.
Spre dimineață, când au revenit acasă, părinții săi au găsit-o pe Vera fără suflare. Chiar dacă era trupul era călduț, aceasta nu răsufla. „M-au dat jos de pe sobă, a venit medicul, m-a ascultat, a zis că nu bate inima, nu răsuflu, înseamnă că am murit. I-au dat certificat părinților că sunt moartă. Am stat două zile așa, dar stăteam pe sobă și nu am înțepenit”, povestește ea.
În tot acest timp, la ei acasă veneau oameni din sat pentru a-și lua rămas-bun de la Vera. Mama sa se pregătea de masa de pomenire, cocea pâine și colaci.
„Sora s-a dus la mama și i-a spus: „Mama, Vera mă cheamă cu dânsa”. Mama nu a crezut-o. Atunci ea vine înapoi și iar îi spune că o chem cu ea. Mama i-a spus lui tata să cheme medicul să vină să mă vadă. A venit, a început să mă asculte și a zis că a început să-mi audă inima. Mi-a pus injecții. Le-a cerut înapoi certificatul de deces, că a zis că îl mănâncă pușcăria pentru asta”, zice Vera.
A doua zi după „învierea” Verei, mama ei dădea oameni colaci de sănătate. Până la urmă, femeia spune că a suferit atunci de „somn letargic” – un somn profund și prelungit. „Mi-a adormit hipofiza, glanda pituitară, ea face nani. De atunci ea nici nu a mai funcționat cum trebuie, de asta eu nici nu am crescut mult de atunci”, explică pensionara.
După ce a finalizat clasa a 5-a, Vera a mers la o tabără pentru pionieri. Atunci, ea a mers cu o educatoare la o policlinică pentru a trece un control medical. Avea 85 de centimetri și era foarte slabă.
„Îmi trebuia un document că am boala asta din copilărie. Am mers la spital și mi-au dat o foaie precum că eu într-adevăr am această boală”, povestește femeia.
La școală, copiii o ofensau deseori pe Vera, numind-o urât din cauză că nu era la fel ca toți: „Eu înțelegeam totul. Odată i-am spus mamei despre tot și ea mi-a zis că trebuie să tac, că ei mai tare o să mă obijduiască. Mi-a zis să-i spun doar ei totul”.
Într-o zi, un domn a ajutat-o pe Vera să trimită o scrisoare la un institut din București. A avut succes, întrucât reprezentanții instituției din România i-au expediat o scrisoare înapoi, cu o listă de medicamente pe care ea trebuia să le administreze.
„Timp de doi ani, o lună urmam tratamentul, o lună nu. Și au zis că după 20 de ani o să încep să mă dezvolt încetișor și așa și a fost. Oricum putere nu am. Nici copii nu am putut să am de la problema asta. Și un profesor de la Moscova a venit odată la Spitalul Republican. Eu am mers la el și mi-a zis că nu am menstruație și de asta nu o să pot să am copii”, mărturisește Vera.
Chiar și așa, cu probleme de sănătate, Vera spune că mereu gospodăria a fost pe umerii săi, ea fiind ajutorul principal al părinților. Aceasta făcea mâncare, curățenie și avea grijă de părinți.
„Acum nu știu ce e asta plictiseală. Mă duc în grădină, lucrez, mai stau la televizor și iar. Mai am o soră, tot trăiește în sat. Eu nu știu ce e asta singurătate. Mai vorbesc cu câinișorul, cu o găinușă, nu mi-i trist”, zice Vera.
Vizionați întreaga emisiune mai jos:
Video: Youtube/Prodan Adrian
