Născut în Basarabia, acum, la apusul vieții, președintele Emil Constantinescu se întoarce în locul nașterii sale pentru a-și afirma credința în viitorul european al Moldovei, transmite Ultimelestiri.md.
Pedagogia suferinței și practica reconcilierii într-un moment de ruptură a istoriei (1989-2000)
„Revenind după aproape 85 de ani în locul în care m-am născut și am fost botezat, de unde păstrez primele amintiri ale copilăriei, am oportunitatea să mă prezint și să vă împărtășesc câteva repere istorice care îmi definesc existența.
M-am născut în anul 1939, la Tighina. Viața mea acoperă o perioadă care începe cu declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, continuă sub o dictatură militară de dreapta până în 1944, apoi sub o dictatură comunistă criminală cu deportări în masă, lagăre de muncă forțată, asasinate politice, propagandă și cenzură pentru reeducare și formarea „omului nou”.
În 1989, în România, am fost acolo când această dictatură criminală a fost demolată de o revoluție anticomunistă pașnică, a cărei reprimare violentă a ucis 1.200 oameni, majoritatea tineri, și am trăit căderea Cortinei de Fier și sfârșitul Războiului Rece.
Între anii 1996-2000, în timpul mandatului meu prezidențial, am obținut o garanție de securitate pentru România mileniului 3 prin Parteneriatul Strategic cu Statele Unite, am condus o tranziție rapidă la economia de piață, la o democrație consolidată și la instaurarea preeminenței legii. Poporul român a plătit un preț social ridicat pentru schimbare.
Cea mai mare provocare a mandatului meu a fost reconcilierea dintre majoritatea românească și toate minoritățile naționale, etnice, religioase și de gen, cu deplina respectare a drepturilor tuturor, fără șantaje, presiuni și amenințări, în condițiile unei depline libertăți a presei.
Însă, cea mai mare realizare a fost reconcilierea între români și români, între cei care fuseseră reprimați prin detenție, deportare și deposedare de drepturi și proprietăți și opresorii lor. Garanții morali ai acestui proces, unic în istoria lumii, au fost, în principal, Corneliu Coposu și Doina Cornea. Am avut șansa să îndeplinesc, în numele lor, ceea ce s-a dovedit a fi prima condiție a integrării României în structurile euroatlantice.
A doua condiție necesară pentru integrare, îndeplinită în timpul mandatului meu, a fost reconcilierea istorică cu celelalte popoare din Europa de Est, după secole de conflicte sângeroase, cu respectarea integrității și suveranității statelor naționale, în granițele stabilite prin tratatele de pace de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și confirmate, în 1975, de Actul Final al Conferinței de la Helsinki pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Toate aceste experiențe m-au învățat că nu se poate construi nimic cu ură și dorință de răzbunare.
Anul acesta, chiar în 4 iulie, se împlinesc 27 de ani de când am semnat la Ismail, împreună cu președinții Moldovei și Ucrainei, acordul de cooperare trilaterală între Republica Moldova, Ucraina și România, întărit, în 1998, la reuniunea trilaterală a președinților de la Chișinău.
Dintre multele obiective pe care le-am urmărit în timpul mandatului prezidențial, cultivarea relației cu Republica Moldova a fost apropiată de sufletul meu. Un rol deosebit în întărirea acestei relații a avut Centrul „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni de la Crevedia, unde mii de tineri moldoveni, alături de tineri ucraineni de origine română, au beneficiat de burse din partea statului.
De-a lungul anilor, colaborarea și întâlnirile mele cu președinții Moldovei, prim-miniștrii, președinții Parlamentului, cu oamenii de artă, cultură și știință din Moldova, au fost rodnice și mă bucur să le continui prin intermediul Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului.
La apusul vieții, mă întorc în locul nașterii mele pentru a-mi afirma credința în viitorul european al Republicii Moldova.”
