Pirații au stârnit și încă stârnesc fascinanție în rândul oamenilor. Drept dovadă succesul producțiilor cinematografice legate de activitatea și legendele piraților din zona Caraibelor. Deși cei mai faimoși, pirații din Caraibe sau corsarii mauri din Mediterana, nu au fost singurii bandiți de mare care au strecurat teama în cei care călătoreau sau transportau mărfuri prețioase pe mare, transmite Ultimelestiri.md cu referire la adevarul.ro.
Puțin cunoscut este faptul că pe brațele Dunării sau pe Marea Neagră operau bande periculoase de pirați. Nu lucrau la fel de spectaculos ca bucanierii francezi sau englezi din Caraibe, cu abordaje și voleuri de ghiulele de o parte și de alta, dar cu siguranță erau la fel de eficienți. Ba chiar mai inventivi. Pirații dunăreni se bazau pe elementul surpriză, pe disimulare și eficiență. Oamenii bălților Deltei Dunării, spun că acești bandiți ai mării au ascuns numeroase comori, pe drumuri numai de ei știute.
Singurul pirat cunoscut de pe Dunăre
Marea Neagră a fost bântuită încă din perioada antică, așa cum mărturisea și Herodot, de pirați. Greci, în special. O bună perioadă, în evul mediu, sub control otoman, Marea Neagră a fost cumva ferită de activitatea piraterească. Dar aceasta a fost reluată după ce rușii s-au impus ca mare putere și au început să conteste și să zădărnicească hegemonia otomană în Marea Neagră.
Asta s-a întâmplat în secolul al XVIII lea, o adevărată epocă de aur a pirateriei în Marea Neagră dar și la gurile Dunării. Vasele comerciale erau vizate de atacurile rapide ale piraților răsăriți de pe canalurile Dunării. „Pirateria era omniprezentă la începutul epocii moderne, o mare parte din istoria navală a acelei perioade fiind de fapt povestea eforturilor depuse de diferite puteri regionale fie pentru a o combate, fie pentru a o înconjura. Piraţii erau, desigur, atât o povară, cât şi o binecuvântare: o povară atunci când îţi atacau corăbiile, o binecuvântare când puteau fi convinşi să le atace pe ale duşmanilor”, preciza istoricul Charles King.
Un cuib de pirați a fost Sulina, la aceea vreme un port cosmopolit, un soi de Port Royal românesc. La Sulina se întâlneau ruși, greci, turci, armeni, evrei, albanezi, germani, italieni, bulgari sau englezi. Fiecare mânat de afacerile sale. În tavernele Sulinei se aflau și mulți pirați. Nu semănau cu cei din Caraibe. Adică nu aveau picioare de lemn, pistoale înfipte la brâu, pălării flamboiante și papagali pe umăr. Erau mai degrabă mateloți cazaci sau greci care trăgeau cu urechea și așteptau să le pice o informație potrivită. Printre aceștia se află și singurul pirat atestat, pe care-l cunoaștem cu nume și prenume, de la gurile Dunării. Se numea Ghiorghios Kontoguris și era un grec venit din Cefalonia, o insulă din Marea Ionică. Aceasta avea o bandă de pirați de mai multe naționalități, probabil cazaci, lipoveni, greci, bulgari și români. Toți strânși laolaltă de căpitanul Ghiorghios pentru a face rost de pradă.
O metodă eficientă: boul, felinarele și prada
Se spune că acest Ghiorghios aplica o metodă ingenioasă când nu avea chef să iasă pe mare. Se folosea de un buhai care păștea și îi lega o scândură între coarne, de care agăța două felinare. Mai apoi îl plimba pe malul mării sau îl lăsa să pască la gurile Dunării. În felul aceasta păcălea multe corăbii să treagă către locul în care vedea felinarele legănându-se. Cârmacii confundau mersul legănat al animalului cu o corabie pe valuri, aflată în rada portului.
Așa că se duceau drept către felinare și eșuau în primul banc de nisip. Imediat, echipajul lui Ghiorghios țâșnea în bărci iuți și aborda vasul, jefuindu-l. Când nu mergea metoda, piratul grec și oamenii săi ieșeau în larg. Nu se duceau prea departe, preferând zona țărmurilor. Ambarcațiunile lor, erau iuți dar ușoare, și nu făceau față unei confruntări. În schimb, profitau de întuneric pentru a se lipi de vasele mai mari. Pirații se cățărau la bord și făceau prăpăd. Legendele locale spun că prin smârcurile Deltei ar fi un drum de piatră, lat cât să încapă un car, bine ascuns la două palme sub apă.
Pe acolo pirații și-ar fi dus și ascuns comorile. Ghiorghios s-a prăpădit la vârsta de 33 de ani, în anul 1871. Probabil a atacat un vas cu escortă și a fost rănit grav. În orice caz este singurul pirat din Europa care are un mormânt specific. Adică care-i descrie profesia. Mormântul se află în cimitirul Sulina, realizat pe cheltuiala fratelui său, iar pe placa funerară se află semnul piraților, un craniu cu două oase încrucișate. Ghiorghios nu a fost singurul pirat din Sulina. Ba chiar a fost ultimul. De peste trei secole, Sulina a fost un cuib de pirați care atacau atât pe Dunăre dar și pe Marea Neagră.
Cei mai celebrii erau pirații cazaci. Aceștia operau atât în zona de coastă, atacând rapid la lăsarea întunericului, mai ales navele izolate, dar și pe canalele Dunării. Foloseau niște ambarcațiuni rapide, numite „pescăruși”, în care încăpeau 50 de oameni. Aceste ambarcațiuni erau foarte rapide și manevrabile, utile pentru atacuri rapide, surprinzătoare și totodată extrem de eficiente. Cazacii foloseau atât săbii curbe, cuțite dar și pistoale, muschete și tunuri ușoare.
