În cadrul proiectului „Oameni printre oameni” de la TV8, Djavid Paknehad a spus că, după patru decenii, acum este directorul unui Centru de caritate dedicat refugiaților și o voce importantă în comunitatea de migranți din R. Moldova, transmite Ultimelestiri.md.
„Majoritatea refugiaților din Republica noastră, credeți-mă, aveau doar pașaportul sau, în cel mai bun caz, un rucsac. Nu aveau nimic altceva. Dar aveau o casă, o slujbă, prieteni, familie…”, povestește Djavid Paknehad.
În primii ani după venirea în R. Moldova, bărbatul a urmat șase ani de studii la Facultatea de Medicină, iar apoi a început lupta pentru legalizarea șederii sale.
„Documentele mele au expirat. Am mers la Oficiul de Migrație și le-am spus că sunt din Afganistan, că am copii mici și că nu mă pot întoarce din cauza războiului. Mi-au spus că am trei zile să-mi reînnoiesc pașaportul, altfel mă vor expulza. În acea perioadă nu existau UNHCR în Moldova și nici instituții de sprijin pentru migranți. Trei zile în care am fost singur, fără acte legale. Cum puteam să muncesc? Cum puteam să-mi fac o familie?”, povestește Djavid Paknehad.
Totuși, el a reușit să obțină un certificat de la facultate, dar nu a avut voie să părăsească Moldova. Astfel a reușit să rămână în țara noastră.
„Când mă gândesc acum, mă bucur că nu m-am întors în Afganistan”, afirmă Djavid Paknehad.
Bărbatul a menționat că reîntâlnirea cu mama lui, după 17 ani, a fost una dintre cele mai emoționante experiențe din viața sa.
„Nu aveam Internet, nu aveam iPhone, doar telefon fix. Vocea ei era greu de recunoscut. Dar am știut că e ea. Mama era după Dumnezeu, așa am simțit”, mărturisește Djavid Paknehad.
După un an de la revedere, mama lui a murit: „Să nu-ți vezi mama 17 ani și apoi să o pierzi imediat e sfâșietor”.
Astfel, în 1997, a fost creat Oficiul Universitar pentru Migranți.
„În anii ’98-’99 erau mulți afgani în Moldova, care nu vorbeau nici română, nici rusă. Veneau zilnic la mine și mă rugau să-i ajut. Le-am tradus, i-am îndrumat, i-am sprijinit. Conducerea universității m-a întrebat de ce îi ajut. Am spus: nu sunt prietenii mei, dar au nevoie. Eu sunt voluntar”, zice Djavid Paknehad.
Așa s-a născut Centrul Universitar Moldovenesc pentru Afgani. De atunci, de 26 de ani, Centrul oferă sprijin refugiaților de pretutindeni, nu doar celor din Afganistan. Este un loc de sprijin, consiliere și integrare pentru zeci de familii.
Provocările lui Djavid Paknehad nu s-au încheiat. Până în 2011, cultul islamic nu era recunoscut oficial în Moldova.
„Mergeam la piață sau la moschee și eram întrebat de Poliție de acte. După ce islamul a fost înregistrat la Ministerul Justiției, nimeni nu m-a mai întrebat de ce mă rog sau de ce merg la moschee. Avem moschee, avem cimitir musulman. Sunt pași importanți”, își amintește Djavid Paknehad.
De-a lungul anilor a avut ocazii să plece în Germania, SUA sau Canada, dar nu a făcut-o. El a ales să rămână în R. Moldova.
„Știam cât de greu e să-ți lași casa. Nu am vrut ca soția și copiii mei să trăiască ceea ce am trăit eu. În Moldova, multe lucruri sunt mai accesibile și mai înțelese pentru mine decât în altă parte”, mai spune bărbatul.
Astăzi, Djavid Paknehad își continuă munca la Centru, oferind ajutor și sprijin moral, indiferent de religie sau origine.
„Africani, asiatici, americani — toți îmi dau putere prin sănătatea lor spirituală. Când mâinile noastre se încleștează de durere, nu ar trebui să conteze religia sau profesia. Nu trebuie să fie așa. Există o vorbă bună: nimic nu este mai greu și mai prețios decât cuvântul. Vă îndemn: păstrați cuvântul. Este ceea ce ne leagă, indiferent de ce se întâmplă în jurul nostru”, conchide Djavid Paknehad.
