Édith Piaf, cu numele real Édith Giovanna Gassion, s-a născut la 19 decembrie 1915, la Belleville, Paris, fiind fiica unor artiști stradali, transmite Ultimelestiri.md, cu referire la radiomoldova.md.
S-a făcut remarcată pentru vocea sa încă din copilărie. La vârsta de șapte ani, s-a alăturat tatălui și caravanei sale de circ alături de care a participat la o serie de spectacole stradale în toată Franța. Ulterior s-a separat de acesta și a început să cânte pe cont propriu pe străzile din Paris.
În anul 1932, la doar 17 ani, Édith rămâne însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont, însă ea nu avea timp să-și îngrijească copila, botezată Marcelle, care va muri de meningită, la doar doi ani. Édith s-a trezit la vârsta de 20 de ani într-o puternică depresie, cauzată de pierderea celei care avea să fie unicul ei copil, era părăsită și de tată și era obligată să frecventeze lumea cea mai mizeră a societății pariziene în care continua să cânte pentru a se putea întreține.
În anul 1935, norocul avea să-i surâdă, după ce îl cunoaște pe Louis Leplée, proprietarul unui cabaret de pe „Champs-Élysées”, care o invită să cânte în localul său câteva melodii, apariție care a reprezentat debutul său artistic. Leplée îi inventează numele de scenă – Édith Piaf, sau „môme Piaf”, datorită staturii ei scunde, de doar 1,47 metri înălțime. La acel cabaret, Édith înregistrează primele sale succese, iar celebrii Maurice Chevalier și Jacques Canetti, impresar la radio, au fost realmente impresionați de calitățile ei. În același an, Canetti o invită la o emisiune radio, iar către finalul anului, îi facilitează înregistrarea primului ei disc, cu melodia „La foule”.
Însă, anii tinereții au fost marcați și de o boală care o măcina, încetul cu încetul, din interior: poliartrita reumatoidă. Afecțiunea avea să-i provoace artistei probleme semnificative ale articulațiilor, însoțite de dureri atroce și de deformări ale corpului.
Piaf a fost una dintre cele mai populare cântărețe din Franța, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După război, faima ei s-a răspândit rapid, a concertat în Europa, America de Sud și SUA.
În anul 1946, Édith călătorește pentru prima dată la New York, pentru a cunoaște gloria. Peste Ocean avea să-i cunoască pe actrița Marlene Dietrich și, mai ales, pe boxeurul Marcel Cerdan, cel care va fi marea ei dragoste și pe care îl va numi „le meilleur amant du monde”. Numai că soarta nu a fost generoasă cu remarcabila artistă, fiindcă la 27 octombrie 1949, Marcel Cerdan și-a pierdut viața, în urma prăbușirii avionului în care călătorea, în zona Insulelor Azore. În seara tragediei, a ales totuși să urce pe scenă, iar la „Imnul iubirii”, a cântat, ca nimeni alta, versurile care curgeau răscolitor: „Dacă într-o zi te smulge viața din brațele mele, dacă mori, departe de mine…”, pentru ca artista să leșine, efectiv, pe scenă după versul „Dumnezeu îi reunește pe cei ce se iubesc…”. Era doar una dintre incredibilele lovituri la care a trebuit să facă față în existența ei și un moment adânc de depresie, care cu greu ar fi putut fi depășit.
Așadar, traumatizanta experiență avea să se regăsească în remarcabilele versuri pe care Édith le-a scris pe muzica Margueritei Monnot, care au dat lumii una dintre cele mai impresionante melodii, „L’hymne à l’amour”.
În debutul anului 1959, Édith susține un concert la New York, însă spre finalul spectacolului se prăbușește pe scenă, momentul reprezentând, în opinia biografilor ei, începutul sfârșitului, o perioadă marcată de din ce în ce mai dese internări prin spitale și din ce în ce mai rare concerte. De atunci, jurnaliștii amatori de scandal ajunseseră să meargă la concertele ei doar pentru a nu pierde eventualul moment „senzațional” al prăbușirii ei finale. Numai că finalul nu avea să se consemneze aici.
În anul 1961, în pofida stării de sănătate deteriorate, înregistrează un succes remarcabil într-un concert în sala Olympia, cu melodia ei iconică, „Non, je ne regrette rien”.
Anul 1963 a găsit-o Édith Piaf epuizată de necazuri, de consumul de medicamente, doctorii stabilindu-i un diagnostic crunt. La 18 martie 1963, urcă pentru ultima oară pe scenă, iar după o lungă convalescență, artista avea să treacă în neființă la 10 octombrie 1963.
Nemuritoare rămâne prin vocea sa inconfundabilă și cântecele sale minunate, cum ar fi: „La vie en rose” (1946), „Milord” (1959), „Padam… Padam” (1951), „La Foule” (1957), „L’Accordéoniste” (1955) ș. a.
