După mai multe decenii de la ruinarea sa completă, Castelul Martinuzzi din Vințu de Jos (județul Alba) așteaptă reabilitarea printr-un proiect finanțat de Institutul Național al Patrimoniului din România, transmite Ultimelestiri.md cu referire la adevarul.ro.
Vechiul castel de pe malul stâng al Mureșului are o istorie de șapte secole și, deși a funcționat ca mănăstire dominicană în mare parte din acest timp, a rămas cunoscut după numele cardinalului Martinuzzi (Georg Utjessenovicz-Martinuzzi sau, în maghiară, Fráter György, 1482 – 1551), guvernator al Transilvaniei, care a locuit aici vremelnic și a sfârșit în mod tragic între zidurile sale, la 17 decembrie 1551.
Planuri de restaurare a castelului Martinuzzi
În 2024, Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, instituția care administrează monumentul istoric, anunța că a obținut o finanțare nerambursabilă acordată de Institutul Național al Patrimoniului, prin programul Timbrul Monumentelor Istorice, pentru punerea în siguranță, conservarea ruinelor și transformarea Castelului Martinuzzi din Vințu de Jos într-un hub cultural.
„Clădirea reprezintă unicitate chiar și în stadiul de ruină în care se află, fiind printre puținele castele renascentiste ale secolului al XVII-lea din Transilvania. În prezent, nicio încăpere interioară a castelului nu mai este utilizabilă, întregul ansamblu este în stadiu avansat de ruinare. Ca urmare a pierderii învelitorii acoperișului la finalul anilor ’70, interioarele și zidurile perimetrale au fost expuse intemperiilor, până în punctul în care astăzi sunt distruse învelitoarea, șarpanta de lemn a acoperișului, toate bolțile peste parter ale aripii nordice a castelului și, parțial, zidurile perimetrale de sud și est”, informa Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia.
Proiectul, aflat în faza de elaborare a documentațiilor tehnico-economice pentru intervenții asupra monumentului istoric – faza DALI, vizează salvarea structurii castelului și introducerea sa în circuitul turistic local și național.
„Reperul fundamental în jurul căruia se conturează propunerea arhitecturală este dat de condiția actuală a ansamblului Martinuzzi-Bethlen: ruina. Propunerea vizează asumarea și păstrarea acestui caracter la nivelul intervenției, urmărind relaționarea directă a conceptului cu intervenția. La nivel de intervenție, propunerea se concentrează pe conservarea, punerea în siguranță și protejarea materialului original, restaurarea unor componente litice, completarea lacunelor zidurilor într-o manieră contemporană, delimitată vizibil de tehnica tradițională, și amenajarea peisajeră a incintei, a șanțurilor castelului, a parcării și a aleilor spre castel”, arată instituția, într-un comunicat publicat pe site-ul ei.
Noile amenajări ar urma să pună în evidență atât ruinele castelului, cât și rămășițele ansamblului mănăstirii dominicane din curtea acestuia, care a existat între secolele XIII-XVI. Subsolurile, acum acoperite de dărâmături, vechile șanțuri de apă, curtea, spațiile interioare și zidurile ar urma să fie reamenajate, astfel încât vizitatorii să își poată face o imagine de ansamblu asupra locului legendar de pe malul Mureșului.
Mănăstirea dominicană de pe Valea Mureșului
Povestea castelului Martinuzzi a început în urmă cu șapte secole, într-un loc plin de vestigii istorice. Ținuturile fertile de pe valea Mureșului au fost locuite din cele mai vechi timpuri, iar culoarul Turdaș – Vințu de Jos a păstrat urme ale unor așezări dezvoltate din perioada târzie a neoliticului (circa 5000-4700 î.Hr.), cunoscute ca aparținând culturii Turdaș.
Aflat în vecinătatea municipiului Alba Iulia (anticul Apulum), la răscrucea unor drumuri străvechi care îl legau de ținuturile Sebeșului și Sibiului și ale Orăștiei, Vințu de Jos are o istorie strâns legată de lumea antică. În epoca romană, locul se afla în zona de influență a marelui centru de la Apulum, unul dintre cele mai importante orașe ale Daciei romane.
În documentele medievale, Vințu de Jos, cunoscut și cu numele german Unter-Winz sau Winzendorf și cu cel maghiar Alvinc, apare la mijlocul secolului al XIII-lea. Atunci, unele locuri din Transilvania au fost populate de grupuri de coloniști proveniți din ținuturile germanice de la Rin, numiți saxoni sau sași. Vințu de Jos, aflat la întâlnirea drumurilor antice din regiune cu Mureșul, o arteră importantă de circulație, comerț și control militar, avea să găzduiască o comunitate importantă de sași, iar privilegiile de care beneficiau aceștia, garantate de monarh în schimbul apărării granițelor Regatului Ungar, au contribuit la dezvoltarea așezării.
Din secolul al XIII-lea datează vechea biserică, gotică, a localității, aflată în vecinătatea ruinelor Castelului Martinuzzi. Distrusă de invaziile tătarilor la mijlocul secolului al XIII-lea, biserica a fost refăcută în deceniile următoare, susțin istoricii. De la începutul secolului următor, alături de ea, localnicii au ridicat și o mănăstire destinată călugărilor din Ordinul Dominican al Bisericii Catolice.
Mănăstirea dominicană de la Vințu de Jos a fost singura de acest fel care nu era situată într-un oraș, arătau istoricii. A trecut printr-o perioadă prosperă în secolul al XIV-lea, însă, în prima parte a secolului al XV-lea, invaziile turcilor, care au dus la distrugerea multor așezări din împrejurimi, au afectat-o grav. Schimbările demografice din regiune, unde sașii, majoritari în trecut, erau înlocuiți cu timpul de români, unguri și slavi, au contribuit și ele la declinul mănăstirii, care, la începutul secolului al XVI-lea, mai avea doar câțiva viețuitori.
În jurul anului 1532, după ce ultimii călugări au părăsit-o, vechea mănăstire a intrat în posesia unui nobil local, care a transformat-o în castel. Câțiva ani mai târziu, acesta a vândut domeniul către Gheorghe Martinuzzi, episcop de Oradea, cel care a transformat-o într-un castel spectaculos, cu arhitectură renascentistă.
Viitorul cardinal Martinuzzi și-a propus transformarea mănăstirii dezafectate într-un castel impozant, străjuit de turnuri solide și înconjurat de un șanț umplut cu apa Mureșului, peste care urma să fie ridicat un pod mobil, însă planurile sale nu au fost realizate pe deplin. Guvernatorul Transilvaniei a sfârșit în mod tragic, în reședința sa nobiliară, asasinat de mercenarii regelui Ferdinand I de Habsburg.
Sfârșitul tragic al cardinalului Martinuzzi
La mijlocul secolului al XVI-lea, Martinuzzi devenise una dintre cele mai influente personalități ale epocii în Transilvania. Provenit dintr-o familie de origine croată, călugărul apropiat al regelui Ioan Zápolya a devenit vistiernic, episcop de Oradea, guvernator al Transilvaniei, arhiepiscop de Esztergom și, cu puțin timp înainte de moarte, cardinal.
În ultimii săi ani de viață, Martinuzzi se afla la conducerea Transilvaniei, disputată atunci între Habsburgi și Imperiul Otoman. Era apreciat ca unul dintre cei mai abili lideri transilvani, însă încercarea sa de a menține un echilibru între cele două mari puteri i-a adus numeroși dușmani. Potrivit unor istorici, Martinuzzi negociase trecerea țării sub autoritatea regelui Ferdinand de Habsburg și, în același timp, căuta să evite o invazie otomană, păstrând aparența unor relații de supunere față de puternicul sultan Soliman Magnificul.
Politica sa, privită de Martinuzzi ca o soluție pentru păstrarea controlului asupra Transilvaniei, a fost interpretată de generalii imperiali ca trădare și privită cu suspiciune și de otomani. Generalul Castaldo, comandantul trupelor imperiale trimise în Transilvania, îl bănuia pe Martinuzzi că pregătea întoarcerea țării sub influență otomană și, cu acceptul regelui Ferdinand, a fost omul care a pecetluit, într-un mod tragic, soarta cardinalului.
Istoricul Kővári László descria, în volumul „Istoria Transilvaniei”, publicat în 1859, împrejurările în care a fost asasinat Martinuzzi, în castelul din Vințu de Jos. La mijlocul lunii decembrie 1551, în plin conflict între habsburgi și otomani, guvernatorul ajunsese la reședința sa de pe malul Mureșului, unde se pregătea de o Dietă care avea să decidă viitorul Transilvaniei. În apropiere de Vințu de Jos au ajuns și trupele de mercenari ale generalilor Giovanni Battista Castaldo și Sforza Pallavicini.
„Martinuzzi se pregătea tocmai pentru dietă. La 16 decembrie și-a trimis înainte slujitorii și garda, urmând ca el însuși să pornească a doua zi. A fost o zi înfricoșătoare și o noapte încă și mai înfricoșătoare. Deși era iarnă, în acea zi s-a arătat un curcubeu; noaptea a tunat, a fulgerat, iar ploaia a căzut în șuvoaie”, nota Kővári László.
În dimineața de 17 decembrie, relata istoricul, când carele care așteptau bagajele se opriseră la poarta castelului, iar trăsura cu șase cai a lui Martinuzzi urma să fie adusă, podul mobil a fost coborât. În lumina slabă a zorilor, aproape 150 de soldați spanioli au blocat în liniște intrările. Generalul Sforza Pallavicini, împreună cu ofițerii săi și cu secretarul Ferrari Márk Antal, a pătruns pe furiș în anticamera sălii unde se afla cardinalul. Potrivit planului, Ferrari a intrat cu un act în mână, care urma să fie semnat pentru rege.
„Bătrânul cu părul alb stătea în fața mesei, îmbrăcat într-un halat de casă căptușit cu blană de jder. Pe masă se aflau breviarul deschis, jurnalul, un ceas și ustensilele de scris; tocmai își rostea rugăciunea de dimineață. Văzându-l, Ferrari s-a cutremurat și s-a oprit. Martinuzzi i-a făcut semn să se apropie, a luat scrisoarea, a citit-o, iar când a apucat pana ca să semneze și s-a aplecat, Ferrari i-a dat două lovituri de pumnal, una în gât și alta în coastă. Atunci bătrânul, încă în putere, a strigat: „Ce este? Ce este?” și l-a trântit pe ucigașul plătit lângă masă. În acel moment, Sforza Pallavicini a năvălit înăuntru cu ofițerii săi spanioli și i-a făcut o rană grea pe față cu sabia. Monino i-a tras un glonț în spate, iar ceilalți l-au sfâșiat cu pumnalele. Nefericitul s-a prăbușit strigând: Iisuse, Maria! Mercada i-a tăiat în grabă urechile lui Martinuzzi, care erau păroase până la vârf, și le-a dus la Viena”, nota Kővári László.
Citește continuarea pe adevaru.ro.
