Din vârful uneia dintre stânci se vede schitul-peșteră, crucea, cele trei izvoare despre care se spune că aduc vindecare – toate alcătuind un spațiu unde credința a supraviețuit și în cele mai grele vremuri, transmite Ultimelestiri.md cu referire la jurnal.md.
În perioada sovietică, mănăstirea a fost transformată în spital și lagăr pentru pionieri. Din 1991, însă, porțile sale s-au redeschis – și de atunci, aici se trăiește cu nădejde.
„Am venit la 14 ani. A fost chemarea”
Așa începe povestea maicii Mihaila, una dintre cele care și-a început viața monahală de copil. „Tata nu voia, dar am știut că drumul meu e aici. Azi sunt dirijor de cor și blagocină. Nu îți alegi crucea, dar o porți”, spune ea.
Sunt multe astfel de povești. Maica Gavrila a fugit de acasă. Sora Elena, care a studiat medicina, a ales să fie alături de oameni nu într-un spital, ci într-o trapeză, acolo unde „hrana și vorba bună sunt continuarea slujbei”. Resofoara Vera, cea care de 25 de ani spune zilnic rugăciuni „pentru iertarea tuturor”, trăiește în smerenie și spune simplu: „viața e frumoasă sub ascultare”. Iar maica Efalia are grijă de seră, de beciul cu vin și de gospodăria mănăstirii. Muncește cu rost: „Roșii, ardei, de toate. Pentru noi, pentru cei care vin”.
Viața aici e muncă, rugăciune și ascultare. La Mănăstirea Călărășeuca nu există pauze între slujbă și muncă. Se lucrează pământul, se cresc animale, se pregătește pâine și se oferă adăpost și hrană celor care vin în căutarea unei alinări. Fiecare soră are o „ascultare”, o slujire. Nu e ușor – dar nici nu se plâng. Pentru ele, mănăstirea nu este izolare, ci libertate. Nu e renunțare, ci o formă înaltă de dăruire.
„Să nu ne pierdem limba, credința și recunoștința”
Maica Anfilohia vorbește răspicat despre rădăcini și identitate: „Sunt mulți plecați, nu știu limba, nu cunosc țara… Avem de toate, dar suntem nemulțumiți. Să spui Tatăl Nostru! Să te oprești. Să te rogi.”
Iar Maica Mihaila adaugă: „Oamenii au încetat să se roage… Dacă ne-am cerceta sincer, am înțelege că sufletul tânjește după altceva. După pace.”
Mănăstirea Călărășeuca nu este doar un loc. Este o lecție vie despre dăruire, despre smerenie, despre cum se poate trăi frumos, chiar și într-o lume tulbure.
