În cadrul proiectului „Oameni printre oameni” de la TV8, Maria Odojeinic a povestit că a învățat singură ce înseamnă acest diagnostic. A trecut prin două intervenții pe inimă, divorț, prejudecăți, umilințe, iar astăzi, fetița ei, pe nume Elisabeta, merge, zâmbește și iubește, transmite Ultimelestiri.md.
Maria Odojeinic, mamă a trei fetițe din nordul Republicii Moldova, a aflat după naștere că Elisabeta are sindromul Down.
„Nu observasem nimic ieșit din comun. Era un copil ca toți copiii. Dar în ziua externării mi s-a spus: Dumneavoastră rămâneți”, povestește femeia.
Atunci, pentru prima dată, a scris pe Internet „sindromul Down”. Nu știa ce înseamnă, nu avea nicio imagine, nicio informație. Diagnosticul oficial a venit după un test genetic, dar problemele abia începeau. La o săptămână de la externare, Elisabeta a fost internată din nou, cu pneumonie severă. Urmau două intervenții chirurgicale pe inimă, una dintre ele în regim de urgență, iar medicii nu le dădeau nicio șansă.
„Am sunat-o pe mama și i-am spus: „Pregătește-o frumos”. Eu simțeam că nu mai rezistă. Și nici eu. Era un copil atât de mic și atât de chinuit. Mă rugam lui Dumnezeu: „Dacă nu o salvezi, măcar să nu o mai chinui””, mai povestește Maria Odojeinic.
După operații, au urmat doi ani de recuperare. Elisabeta nu mergea, nu vorbea și nu lua în greutate.
„Credeam că nu va merge niciodată în picioare. Dar a reușit”, zice Maria Odojeinic.
La puțin timp după naștere, ea a divorțat: „Soțul făcea diferențe între copii. Spunea că un copil ca ea nu are ce căuta într-o familie. A cerut test ADN. De atunci nu mai ține legătura cu noi. Nu sună, nu ajută, nu se implică”.
Femeia a rămas singură, cu mama ei bătrână alături și cu trei fete în grijă. Locuiesc într-un sat unde nu există apă curentă, iar transportul spre oraș este limitat la o singură rută, la ora 06:40 dimineața. Apa o cară de la fântână, iar magazin nu există.
„E greu. Grădinița s-ar putea închide. Și școala la fel. Dacă se închid, nu știu ce vom face. Elisabeta are nevoie de terapii, dar nu pot să i le ofer. Nici nu avem cu ce ajunge în alt oraș. Totul e prea scump, prea departe, prea greu”, explică femeia.
În pofida condițiilor, Maria Odojeinic este asistentul personal al fiicei sale. Merg împreună la grădiniță și vor merge împreună și la școală: „E foarte atașată. Nu pot s-o las singură. Ea e inima mea”.
În tot acest timp, Maria Odojeinic a învățat să răspundă prejudecăților. Într-o zi, o vecină a intrat în curte și a întrebat-o direct: „Pentru ce păcate ți-a dat Dumnezeu așa copil?”
Ea a încremenit. „Copilul meu nu e o pedeapsă. E un copil minunat. Copiii nu fac diferențe. Dar adulții – da. Adulții privesc, comentează, analizează. Chiar și la biserică, femeile în vârstă se uită ciudat, să vadă dacă are ochi, mâini, dacă e întreagă. Nu pot obliga pe nimeni să o iubească. Dar oamenii ar trebui să fie mai buni. Dacă aș fi însărcinată din nou și aș ști că are sindromul Down, aș păstra copilul”, afirmă Maria.
Elisabeta are astăzi patru ani. Nu vorbește, dar comunică. Înțelege. Are zâmbet, are suflet, are voință.
„Vrea. Poate. E capabilă. Doar că eu nu am posibilități să-i ofer ce merită”, spune femeia.
Maria Odojeinic își dorește să se mute la oraș, într-un loc unde fiicele ei să aibă acces la educație, terapie și viitor.
„E un vis. Să cumpăr o casă – pentru ele și pentru mine. Aici nu există viitor. Elisabeta nu e o povară. E lumină. E un copil-soare”, zice femeia.
