„Este cartea despre amintirile mele din copilărie și întrebările pe care mi le-am tot pus, să înțeleg de ce sunt anume așa cum sunt”, spune Cheianu, transmite Ultimelestiri.md cu referire la moldova.org.
Fiind întrebat de ce nu a mai putut lucra la TV, dar și să scrie literatură, Constantin Cheianu a menționat că sunt două motive.
„Pe de-o parte, deja mă săturasem atât de tare de politică și să vorbesc despre aceiași Șor, Marina Tauber, Dodon, Șor, Marina Tauber, Dodon… Simțeam că mă repet. Mă săturasem. Pe de altă parte, cartea asta parcă s-a copt în mine. A crescut atât de mult, încât răbufnea afară și îmi spunea: «sau te duci și o scrii acum, sau nu se știe pe urmă!»”.
Autorul spune că, inițial, nu înțelegea prea bine despre ce ar vrea să scrie. Acum însă, când a fost publicată, el a înțeles.
„Este pentru prima dată când după o carte pe care am scris-o mă simt cu adevărat împlinit. Am scris mai multe cărți, dar am avut mereu insatisfacții, că nu a ieșit ceea ce vreau. Da, are calități, dar parcă aveau mai multe lipsuri și defecte. Sunt pentru prima dată fericit ca autor”, precizează acesta.
Chiar dacă în toate cărțile lui autorul scria câte un fragment din viața sa, cartea „M-a făcut mama existențialist” ia forma unui jurnal personal, plin cu emoții, amintiri, regrete, concluzii și frici. Potrivit lui Constantin Cheianu, cu fiecare carte, el încerca să se elibereze de niște traume, amintiri neplăcute și să-și trateze rănile.
„Și de fiecare dată, fiecare carte reușea să mă elibereze de ceva. Dar oricum mai rămâneau niște lucruri care încă mă chinuiau… Și abia cu ultima mea carte am simțit că, într-adevăr, am depășit foarte multe lucruri”, menționează acesta.
În cartea sa, Constantin Cheianu povestește despre răceala mamei, concentrată doar pe casă, adunarea banilor și tatăl alcoolic, pe care el îl descrie ca „un factor iritant”. Întrebat ce ar fi zis mama sa dacă ar fi în viață și ar citi această carte, autorul a răspuns:
„Mai întâi, ea nu ar putea citi această carte, pentru că nu cunoaște alfabetul latin. În al doilea rând, sigur că ar fi supărată pe unele fraze. Câteva lucruri i s-ar părea că le-am scris ca să râd pe seama ei. Și un adevăr pe care trebuie să vi-l spun este că eu n-aș fi putut să scriu cartea asta dacă ea era în viață. Pentru că exista un soi de tabu pentru mine să pot vorbi liber despre ea. Nu aș fi putut. Cumva ea, prin moartea ei, m-a eliberat. A declanșat procesul de scriere. Și dacă mă întrebați dacă am iubit-o pe mama, vă spun că, din păcate, nu. Dar mi-ar plăcea să spun că da. Știi, când tu trăiești o viață și vezi cum se manifestă oamenii din familia ta, iar toți cei din jur vorbesc despre altfel de comportamente, în mine pur și simplu creștea revolta. Oare toți părinții au fost buni și grijulii? Pentru că eu nu am văzut asta. De multe ori îmi imaginam că părinții mei și trușenenii, oamenii din sat sunt niște monștri. Voiam să fug cât mai departe de ei… De aceea, în cartea aceasta mi-am propus să spun adevărul meu, cum am perceput eu și cum am simțit eu.
Abia aștept să mă întâlnesc cu psihologi care mi-ar fi citit cartea să văd ce vor spune despre traumele emoționale pe care le-am luat din copilărie și de care nu m-am despărțit până acum. Vreau să mai sap în durerea mea, să mai dezgrop ceva din mine.
Eu nu am niciun resentiment față de ea. Pentru că înțeleg că a muncit mult pentru noi, de fapt. Dar știi, în dragostea față de copii e aproape ca în dragostea între doi îndrăgostiți – ori este, ori nu-i”.
Citiți întregul interviu aici.
