Pe data de 21 februarie 1968, publicul curios și echipele de filmare au urmărit sicriul de aproape 2 metri lungime și 75 de centimetri lățime și căptușit cu spumă, în timp ce era plimbat pe străzile cartierului Kilburn din Londra, ca într-o ceremonie funerară reală, până în locul unde a fost îngropat. Sicriul a fost acoperit cu pământ, singura cale de comunicare cu exteriorul fiind o țeavă prin care intra aer și Meaney era aprovizionat cu apă și mâncare. Obiectivul lui Meaney era să stea în sicriu timp de 61 de zile ca să doboare recordul mondial și să devină faimos, transmite Ultimelestiri.md cu referire la digi24.ro.
Povestea lui Mick Meaney și cascadoria sa, despre care s-a scris în presa internațională la acea vreme, sunt prezentate într-un nou documentar difuzat în luna noiembrie de postul irlandez TG4, intitulat Beo Faoin bhFód („Îngropat de viu”). Filmul a apărut deja la mai multe festivaluri.
„Cadavrul viu” și doborârea recordului de zile petrecute îngropat într-un sicriu
Meaney a vrut inițial să devină campion la box, dar o accidentare l-a forțat să își abandoneze visul și a ajuns să sape tuneluri la Londra, potrivit The Guardian. Un alt accident l-a adus în situația în care a rămas blocat sub dărâmături, însă Meaney a rămas calm și a scăpat fără răni grave. Acest incident i-a dat ideea de a doborî recordul pentru cea mai lungă perioadă petrecută într-un sicriu îngropat în pământ.
Recordul era deținut la acea vreme de un texan pe nume Bill White, care a stat îngropat 55 de zile. Poreclit „cadavrul viu”, White își făcea cascadoriile ca să promoveze diverse reprezentanțe auto și alte companii care apelau la serviciile lui. Ca să bată recordul lui White, Meaney (33 de ani), a făcut echipă cu Michael „Butty” Sugrue, un artist de circ devenit proprietar de bar și impresar.
Mick Meaney a fost plimbat pe străzile Londrei ca într-o ceremonie funerară reală până în locul unde sicriul a fost îngropat cu el înăuntru.
„Am avut o noapte grozavă de somn”, a spus Meaney după prima noapte petrecută sub pământ, vorbind cu jurnaliștii printr-un telefon montat în interiorul sicriului. În zilele petrecute îngropat, Meaney avea o rutină clară: se trezea la 7 dimineața, își făcea exercițiile fizice – atât cât îi permitea spațiul disponibil –, se dădea cu cremă pe corp, mânca, citea cărți și ziare și vorbea cu oamenii la telefon.
Linia telefonică era conectată la un telefon din barul Amiralul Nelson, deținut de Sugrue. Contra cost, clienții barului puteau folosi telefonul ca să vorbească cu Meaney. Mai multe persoane celebre au vizitat barul în acea perioadă, inclusiv boxerul Henry Cooper, însă interesul pentru cascadoria lui Meaney a scăzut pe măsură ce săptămânile treceau. Războiul din Vietnam și asasinarea lui Martin Luther King au captat mai mult atenția publicului.
„Aș vrea să mai stau o sută de zile”
Sugrue a chemat dansatori, muzicieni și jurnaliști pentru ziua „învierii”, pe data de 22 aprilie, după ce Meaney a petrecut 61 de zile în sicriu. Sicriul a fost dezgropat și adus cu un camion înapoi la barul lui Sugrue în uralele publicului. Când capacul a fost ridicat, Meaney a apărut cu ochelari de soare ca să își protejeze ochii de lumina zilei, pe care nu o mai văzuse de mai bine de două luni, și a spus: „Aș vrea să mai stau o sută de zile. Sunt încântat să fiu campionul mondial.”
Bucuria lui Meaney, însă, a fost una de scurtă durată. Sugrue l-ar fi păcălit pe Meaney, iar turneul mondial și contractul de sponsorizare cu Gillette la care spera el nu au mai devenit niciodată realitate. „În toate domeniile vieții, există persoane care te folosesc ca niște vampiri”, a spus fiica lui Meaney, Mary, care avea doar trei ani când tatăl ei s-a întors în Irlanda. „S-a întors acasă cu mai puțini bani în buzunar decât prețul unei sticle de lapte.”
Întrucât niciun reprezentant din partea Guinness Book of Records nu a fost prezent, realizarea lui Meaney nu a intrat oficial în Cartea Recordurilor. În 1968, o fostă călugăriță pe nume Emma Smith a reușit să stea îngropată timp de 101 zile.
Meaney a lucrat apoi în cadrul unui consiliu local din regiunea Cork și a murit în 2003. „Putea să trăiască o viață obișnuită, de clasă muncitoare, dar ceea ce își dorea el era o viață extraordinară”, a povestit Mary Meaney. „Doborârea recordului mondial l-a făcut să se simtă ca o persoană importantă”.
