După cel de-Al Doilea Război Mondial, România a intrat pe mâna comuniștilor. Cu ajutorul Armatei Roșii și a agenților sovietici, „tovarășii” români puneau în aplicare planul de stalinizare al țării. După falsificarea alegerilor și instaurarea regimului comunist în anul 1948, soarta țării era pecetluită, transmite Ultimelestiri.md cu referire la adevarul.ro.
Urma drama epurărilor politice, a „reeducări” în pușcăriile comuniste, a colectivizării, strămutării forțate și a prigoanei intelectualilor și a tuturor celor percepuți de comuniști drept dușmani ai poporului. În acele momente, grupări de patrioți au luat calea munților și au devenit un ghimpe în coasta comuniștilor. Erau renumiții partizani anti-comuniști, răspândiți în mai multe zone ale țării. Erau din toate categoriile sociale, de la foști ofițeri la țărani. Vânați constant de Securitate, amenințați mereu de spectrul trădării, aceștia au dus o viață de calvar în pădure. Cu toate acestea, dorința de a nu se supune unui regim opresiv și speranța că totuși Occidentul va veni în ajutorul României i-a făcut să reziste cu stoicism până la moarte.
Fiul unor țărani bucovineni decide să ia calea codrului
Despre viața cumplită a acestor partizani aflăm din jurnalul unuia dintre cele mai importanți luptători anit-comuniști din Bucovina. Se numea Vasile Motrescu și a lăsat în urmă un jurnal cu mărturii sfâșietoare despre viața de partizan. Motrescu s-a născut în pe 11 octombrie 1920, în satul Vicovu de Jos, județul Suceava. Era fiul unor țărani săraci și mai avea încă trei frați. Deși avea doar șase clase și s-a ocupat doar cu agricultura, Vasile Motrescu avea o cultură generală bogată, iubea să citească și era foarte educat, așa cum remarcat și Gavril Vatamaniuc, liderul unei alte grupări de partizani anti-comuniști din Bucovina.
Vasile a fost luat în armată în anul 1942 și trimis pe frontul de est. Reușește să supraviețuiască și se întoarce acasă. În anul 1944, după capturarea de către sovietici a Bucovinei de Nord, având pregătire și experiență militară, Motrescu intră într-o grupare de partizani și luptă împotriva trupelor rusești. „ Începând cu primăvara anului 1944 a intrat în componenţa primelor grupuri de partizani antisovietici – fosta grupare Macoveiciuc – aflate sub protecţia Comandamentului româno-german din Câmpulung Moldovenesc şi instruite în şcoala din comuna Sadova. În toamna anului 1944 este nevoit datorită acestei activităţi să se ascundă de teama trupelor sovietice”, precizează Theodor Bărbulescu și Liviu Țăranu în articolul „Existența cotidiană a unui „bandit”: cazul Vasile Motrescu”.
După ce România întoarce armele împotriva nemților, Motrescu revine acasă. Se căsătorește și face și doi copii. După cinci ani de liniște, viața lui Vasile Motrescu se schimbă definitiv. Instaurarea regimului comunist îl transformă într-un dușman al poporului. Fusese luptător anti-sovietic și Securitatea îl vâna. Se ascunde în pădurile din zona Răduți iar mai apoi se alătură unui grup de partizani, condus de Constantin Cenușă. Între timp, a fost condamnat în contumacie de către Tribunalul Militar Iași la 31 de ani închisoare din cauza „activităţii desfăşurate în spatele trupelor sovietice în primăvara anului 1944”.
Partizan până la moarte
În 1950 este convins de familie să se predea și să încheie o convenție cu Securitatea. Este pus să se infiltreze în grupările de partizani pentru a le da pe mâna autorităților.
„Vasile Motrescu a fost utilizat ca element acoperit infiltrat în grupul condus de Ioan Gavrilă, care acţiona în Munţii Făgăraş având misiunea de furniza informaţii referitoare la locul unde se afla această grupare şi de a crea condiţiile necesare capturării membrilor acesteia15. După cum mărturiseşte chiar Ioan Gavrilă, Vasile Motrescu a dejucat în ultimul moment planul Securităţii avertizându-i pe cei în cauză de iminenta lor capturare. Este recuperat de către organele Securităţii şi folosit în altă operaţiune de deconspirare a unui fost membru al Rezistenţei – Macoveiciuc Silvestru – în a cărui celulă de la Penitenciarul Botoşani este introdus Vasile Motrescu. Şi în acest caz se deconspiră în faţa celui vizat de securişti. În urma acestor „eşecuri” este judecat şi condamnat la un total de 23 de ani şi şase luni pentru tâlhărie, instigare publică repetată şi asociere contra liniştii publice”, precizează autorii în „Existența cotidiană a unui „bandit”: cazul Vasile Motrescu”.
De această dată, Vasile Motrescu pleacă definitiv în munți. Pe 29 mai 1952 se alătură grupului lui Gavrilă Vatamaniuc. Înarmat cu un ZB (pușcă cu repetiție produsă în Cehoslovacia), acesta ia parte la acțiunile grupului, împrăștie manifeste anti-comuniste, atacă zonele cu informatori ai Securității. „De asemenea, a participat alături de alte grupări din zonă, la acţiunile întreprinse contra autorităţilor, ameninţând pe cei care se alăturau noului regim. A iniţiat mai multe atacuri împotriva unor cabane ale lucrătorilor forestieri – cunoscuţi ca activişti comunişti – sau a unor stâne pentru a procura provizii şi diverse alte lucruri necesare existenţei în munţi, lăsând în aceste locuri scrisori de ameninţare la adresa regimului”, precizează Theodor Bărbulescu și Liviu Țăranu. Este suprins de jandarmi în anul 1954 în pădurea de la Bâtca Corbului și îi ucide pe doi dintre aceștia. Atunci a lăsat și un manifest autorităților comuniste, prin care condamnă colectivizarea și sovietizarea României. Rămâne singur în păduri și în cele din urmă este trădat. Este condamnat la moarte și executat pe 30 ianuarie 1956.
„Eram bucuros să mă şteargă Dumnezeu de pe pământul celor vii”
Din jurnalul lăsat de Vasile Motrescu posteritatea poate să își dea seama de calvarul trăit de partizanii anti-comuniști în munți. Singur, hăituit, luptând cu foamea și frigul, Vasile Motrescu nu se dă bătut, continuă lupta anti-comunistă, deși uneori își blestema zilele. De multe ori nu putea să aprindă focul, tocmai pentru a nu fi descoperit de autorități, și doarme pe zăpadă pe jumătate mort de frig și foame. Vâna greu pentru că se temea ca nu cumva să se audă focurile de armă. Ajungea să mănânce mămăligă uscată cu ce apuca.
„M-am sculat de dimineaţa, am mâncat, am luat o bucată de mămăligă şi trei cepe şi am plecat cu ajutorul lui Dumnezeu după vânat căci am terminat alimentele de o bună bucată de vreme, ne chinuim mai mult cu mămăliga friptă, cir şi ceapă căci zăpadă pe unele locuri trece de un metru (…) foarte obosit m-am dus de am dat târcoale la baracă la Negru fiindcă îngheţasem de frig, vărsam venin verde şi mă durea grozav capul, m-am dus de la baracă fără să mă mai simtă cineva, flămând, bolnav şi amărât, am început să plâng şi în acele momente eram bucuros să [mă] şteargă Dumnezeu de pe pământul celor vii, de la baraca de la Negru m-am dus pe coasta Ursoaiei şi fără nimic am făcut puţin foc de m-am încălzit la picioare. Pe lângă tot necazul şi durere mea am mai ars şi pătura. După ce m-am încălzit pe la 24 noaptea am plecat mai la deal, îmi era frică să nu se vadă focul din drum, nu puteam să stau jos căci mă duceam pe coastă la vale, puţin mai la deal mai făcui puţin foc, am tras zăpada şi având lemne pe foc şi obosit am adormit pe zăpadă ca căprioara fără foc până în zori de zi”, scria Vasila Motrescu în jurnalul său.
Partizanul bucovinean era foarte credincios, făcea post negru în fiecare zi de vineri, făcea rugăciuni și citea Scripturile. Credința îl ajuta să reziste într-un mediu tot mai ostil. Cel mai greu îi era de sărbători. Era trist peste măsură pentru că nu poate petrece Paștele cu familia și că este hăituit de frații săi români. Îi considera slabi că nu se ridică la luptă împotriva comuniștilor.
„Paşti petrecut în necaz, sunt disperat şi fără nici o nădejde şi eu din mila Domnului, până se va îndura Dumnezeu şi mă va strânge după pământul celor vii. Stau la soare şi mă gândesc la cei dragi de acasă, cum de Paşti orice suflet cât de sărac şi tot se bucură cel puţin de libertate şi e la un loc cu toţi oamenii. Numai eu stau pe pustii şi îmi plâng păcatele singur şi fără nici o mângâiere, flămând, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată acuzând şi iertând tovarăşii de viaţă şi pe toţi vrăjmaşii sufletului meu. Cât necaz, câtă trudă, durere, suferinţă, oboseală şi gânduri fără nici un rost, am întâmpinat într-aceşti 4 ani, de prigoană, temniţă şi captivitate, trupul meu istovit şi mintea mea obosită. Nu există fiinţă de om pe faţa pământului, să-şi poată imagina viaţa mea de câine, pe care am trăit-o aceşti 4 ani, încă se împlinesc la 10 aprilie. (…)În vârful Gruetului pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944, toamna de când stam fugar pe aceste meleaguri de frica ruşilor şi atunci am trăit greu dar nu ca acum. Atunci eram prigonit de ruşi, acum sunt de fraţii mei români. Da stau prigonit de fraţii mei trădători care şi-au vândut ţara şi sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kgr de zahăr şi un litru de ulei şi au adus ţara în suferinţă, căci acum simte şi pruncul din faşă că trăieşte în raiul bolşevic”, scria Motrescu în ziua de vineri, 3 aprilie 1953. Era Vinerea Mare.
Cineva i-a adus pască, smântână, săpun, slănină și ceva de îmbrăcat. În cele din urmă, calvarul lui Vasile Motrescu avea să se încheie în Penitenciarul Botoșani, pe 29 iulie 1958, la orele 21:30, când a fost executat prin împușcare. Întreaga sa familie a fost hăituită, băgată în pușcării și distrusă de comuniști. Unul dintre frații săi s-a întors betegit din pușcărie. Copiii lui Vasile Motrescu au fost lăsați să studieze doar până la nivelul de patru clase.
