Kremlinul știe acum că tot ce trebuie să facă pentru a împiedica o țară să se alăture NATO este să o invadeze și să o ocupe parțial, iar asta trebuie să se schimbe, transmite Ultimelestiri.md cu referire la spotmedia.ro.
Deși este evident că președintele ales al SUA, Donald Trump, vrea să pună capăt războiului Rusiei împotriva Ucrainei, rămâne neclar cum va realiza acest lucru într-o manieră justă, care să ducă la o pace de durată.
Varianta preferabilă ar fi fost, desigur, aceea de a oferi Kievului armele și resursele necesare pentru a restabili controlul asupra granițelor sale din 1991 recunoscute internațional. Dar, din cauza abordării incerte și indecise a Washingtonului, Statele Unite au oferit Kievului asistență suficientă doar pentru a supraviețui – niciodată îndeajuns pentru a câștiga războiul.
Aceasta nu este vina Ucrainei, e vina colectivă a Americii și a aliaților săi europeni. Dar, pe măsură ce se înmulțesc speculațiile cu privire la modul în care ar putea arăta o înțelegere negociată de Trump, trebuie să luăm în considerare două puncte:
- Ucraina trebuie să simtă că orice reglementare pentru a pune capăt războiului este una corectă.
- Ucraina trebuie să se simtă în siguranță față de viitoarele atacuri rusești, subliniază autorul analizei, Luke Coffey, membru al Institutului Hudson din Statele Unite.
Ultimul punct este crucial, întrucât istoria ne arată că, dacă apare măcar o pauză în luptă, Rusia se va întoarce, probabil, pentru a încerca să termine treaba.
Acesta este motivul pentru care declarațiile președintelui ucrainean Volodimir Zelenski despre încheierea "fazei fierbinți" a războiului în schimbul aderării la NATO sunt atât de importante. Deși unii resping categoric această idee, dacă Ucraina e dispusă să o ia în considerare, și aliații ar trebui să o ia în considerare, consideră Coffey.
Cele trei condiții pentru aderarea Ucrainei
În prezent, există multe presupuneri că SUA ar putea cere Europei să furnizeze o forță de securitate postbelică pentru Ucraina, în speranța de a evita implicarea directă în viitoare conflicte. Dar cei care cred că acest lucru ar ține SUA departe de orice război viitor în Europa sunt naivi.
- Cum ar arăta o zonă demilitarizată în Ucraina și de ce e o soluție mai proastă decât războiul
Ideea că trupele franceze, britanice sau germane ar putea fi atacate de ruși fără a exista un răspuns NATO este de neconceput, indiferent dacă acele trupe operează sau nu în cadrul unei misiuni NATO. Un astfel de scenariu ar duce la unul dintre cele două rezultate: implicarea militară directă a Statelor Unite sau sfârșitul credibilității NATO și, prin extensie, al Alianței însăși.
Tocmai de aceea, aderarea Ucrainei la NATO ar putea fi cea mai bună variantă pentru o pace durabilă și eficientă în Europa de Est. Statutul de membru al Ucrainei ar servi ca un factor de descurajare credibil împotriva viitoarei agresiuni ruse, dar ar asigura și o împărțire semnificativă a sarcinilor între membrii NATO.
Și, cel mai important, chiar dacă o reglementare postbelică ar lăsa o parte a teritoriului Ucrainei sub control rus de facto, există încă o modalitate responsabilă, realistă și rezonabilă pentru ca Ucraina să se alăture Alianței. Pentru ca acest lucru să funcționeze, totuși, NATO și Ucraina ar trebui să facă trei pași cheie.
1. Un angajament pe modelul RFG
În primul rând, ca parte a oricărui acord de pace, Guvernul Ucrainei ar trebui să declare în mod oficial angajamentul de "neutilizare a forței" pentru a-și revendica teritoriile ocupate și să se concentreze în schimb pe o strategie diplomatică pe termen lung. Aceasta nu ar trebui să fie o problemă, întrucât Zelenski a sugerat deja această posibilitate.
Între timp, angajamentul în sine ar putea fi modelat după declarația Germaniei de Vest din 1954, în ajunul aderării sale la NATO, care spunea că "se angajează să nu recurgă niciodată la forță pentru a realiza reunificarea Germaniei sau modificarea frontierelor Germaniei Federale și să rezolve orice dispute prin mijloace pașnice".
2. Invitarea Ucrainei pentru a adera la NATO
Întreg teritoriul Ucrainei recunoscut la nivel internațional – inclusiv regiunile ocupate temporar de Rusia – ar fi invitat să se alăture NATO, dar numai zonele din afara ocupației ruse vor primi garanția de securitate conform articolului 5.
Articolul 6 din Tratatul Atlanticului de Nord din 1949 definește zona de responsabilitate a NATO ca fiind "zona Atlanticului de Nord, la nord de Tropicul Racului", astfel că teritoriile SUA precum Guam și Hawaii, Insulele Falkland din Regatul Unit și Insula Réunion din Franța, nu sunt acoperite de articolul 5.
Așadar, Ucraina nu ar fi primul membru al alianței cu un teritoriu parțial exclus din clauza de apărare colectivă.
3. Modificarea articolului 6 al NATO
În cele din urmă, și poate cel mai important, Alianța ar trebui să modifice articolul 6 pentru a exclude regiunile Ucrainei aflate sub controlul Rusiei.
Această modificare ar putea fi făcută în timpul procesului de aderare pe care fiecare membru al Alianței îl urmează înainte de admiterea unui nou stat candidat – și există și un precedent pentru acest lucru. Articolul 6 a fost modificat înainte de aderarea Greciei și Turciei în 1951, iar în 1963, după ce Algeria și-a declarat independența, Consiliul Atlanticului de Nord a recunoscut că articolul 6 nu se mai aplica departamentelor algeriene ale Franței.
- Șeful NATO îl avertizează pe Trump: SUA se vor confrunta cu o amenințare teribilă, dacă Ucraina e împinsă să semneze un acord de pace favorabil Rusiei
O privire mai atentă asupra acestui document arată, de fapt, că disputele teritoriale nu împiedică neapărat o țară să adere la NATO, după cum se menționează: "Statele care au dispute etnice sau dispute teritoriale externe… trebuie să soluționeze acele dispute prin mijloace pașnice, în conformitate cu principiile OSCE. Rezolvarea unor astfel de dispute ar fi un factor pentru a determina dacă un stat este invitat să se alăture Alianței."
Ce știe Rusia și ce se poate schimba
Evident, ar fi ideal ca potențialii membri să-și rezolve orice dispute teritoriale restante înainte de a se alătura Alianței. Dar factorii de decizie politică trebuie să opereze în lumea reală, nu în lumea în care și-ar dori să se afle.
Studiul asupra extinderii NATO, elaborat în cadrul Alianței și făcut public în septembrie 1995, afirmă clar că soluționarea unor astfel de dispute ar fi "un factor" – nu "factorul" – pentru a determina dacă o invitație este extinsă și există precedent pentru aderarea la NATO a unor țări cu dispute de frontieră. Estonia, de exemplu, care a aderat la alianță în 2004, nu are încă o graniță convenită legal cu Rusia, iar Croația, care a aderat în 2009, are dispute de frontieră nerezolvate cu Serbia.
De la prima sa extindere în 1952, politica NATO a ușilor deschise a îmbunătățit considerabil securitatea transatlantică. Dar acțiunile maligne în Georgia, Ucraina și Moldova – și incapacitatea comunității transatlantice de a renunța – i-au oferit Moscovei un drept de veto de facto asupra viitoarei aderări la NATO.
În acest moment, Rusia știe că tot ce trebuie să facă pentru a împiedica o țară să se alăture este să o invadeze și să o ocupe parțial.
Modificarea temporară a articolului 6 al NATO ar împiedica Moscova să mai folosească acest drept de veto — începând cu Ucraina. Singura întrebare este dacă liderii de pe ambele maluri ale Atlanticului au creativitatea și voința politică pentru a face acest lucru.
