Andreea a povestit în cadrul unui „Monolog” că s-a născut în vara anului 2001 într-o familie numeroasă, cu patru copii mai mari. La scurt timp după naștere, mama ei a suferit complicații grave și a fost transferată la un spital din Chișinău, lăsând bebelușul în maternitate. Tatăl, copleșit și fără ajutor, nu a venit să o ia acasă, iar rudele au refuzat rând pe rând să o preia, transmite Ultimelestiri.md.
„Tata, îți dai seama, nu putea avea grijă de un bebeluș, adică, cum ai da, e greu pentru un bărbat. Trebuia să mă ia cineva din rude, oricine, dar nimeni nu a vrut. Poate nu au avut posibilitate, dar nu m-a luat nimeni”, spune tânăra.
Cea care a intervenit a fost sora tatălui – o femeie de 47 de ani, cu propria familie și trei copii. A luat-o „doar temporar”, până când mama biologică urma să se întoarcă acasă. La maternitate însă, asistenta i-ar fi spus mătușii că micuța nu ar avea mai mult de trei zile de trăit. Dar femeia a insistat să o ia.
„Pe atunci unchiul meu nu era acasă, era la Moscova, și mătușa mea a venit și m-a luat. Sora medicală i-a spus că «tu nu vezi că ea mai are trei zile de trăit și moare? Ea e bolnavă cu inima». Dar totuși m-a luat la ea.”
Când Andreea avea câteva luni, mătușa a readus-o părinților biologici, convinși că mama se reface și familia se va reuni. Răspunsul însă a fost brutal: „Nu avem nevoie de copil. Luați-o unde vreți”.
Așa a început, fără planuri și fără garanții, noua viață a Andreei într-o altă familie.
Unchiul, plecat la muncă la Moscova, nu știa nimic despre situație. Când a revenit acasă și a găsit scutece și hăinuțe de bebeluș, a înțeles că viața lor urma să se schimbe. Nu s-a împotrivit. A acceptat-o și s-a atașat de ea profund, purtând-o în spate prin nămeți și având grijă de ea ca de propriii copii.
„La masa unde mâncau trei copii, a venit și al patrulea”, povestește Andreea. Pentru ea, mătușa și unchiul au devenit „mama și tata”.
„Unchiul meu, eu consider că el a fost destul de înțelegător. Niciodată nu i-a reproșat mătușii de ce m-a luat. Mătușa îmi zicea că, deși unchiul are trei copii, el nu i-a dus în spate pe niciunul, dar pe mine m-a dus, mereu mă ducea”, povestește Andreea.
Tensiunea între părinții biologici și noua familie a Andreei creștea. În timp ce părinții biologici lansau acuzații absurde – că mătușa ar fi făcut „vrăji” ca să păstreze copilul – instanța a decis decăderea lor din drepturile părintești. Tatăl biologic a acceptat cu condiția ca fata să îi viziteze vara; mama s-a opus până în ultimul moment. „Mama atunci nu a fost de acord. Iarăși cu diferite jigniri la adresa mătușii mele.”
Cu toate acestea, Andreea a avut o copilărie pe care o descrie drept frumoasă, în ciuda greutăților. Își amintește prietenii din sat, iernile cu săniuș în ogradă și surprizele dulci cumpărate de fratele vitreg.
Dar problemele de sănătate au fost constante. S-a născut cu malformații la inimă și rinichi, fiind operată de două ori în copilărie. A crescut cu angoasa internărilor, cu drumurile la Chișinău și cu dorul de mama adoptivă plecată la muncă în Italia pentru a susține familia.
A fost o perioadă în care purta scutece la vârsta la care mulți copii se jucau deja fără griji, povestește Andreea. Ea își amintește perfect momentele de dinaintea operațiilor: mâna surorii pe care o strângea în timp ce era dusă spre sala de intervenție, apoi trezirile în reanimare, cu lumina gălbuie și zgomotele care o speriau.
În tot acest timp, familia adoptivă era acolo – zilnic, fără reproșuri și fără să o facă să se simtă altfel.
„Mă vizitau în fiecare zi. Sărmanii oameni avea animale, copii, treburi casnice și, cu toate acestea, făceau naveta în fiecare zi, du-te-vino la Chișinău, la Spitalul Republican.”
La începutul copilăriei, părinții biologici au vizitat-o sporadic. Andreea însă plângea ori de câte ori îi vedea. Se temea că o vor lua de lângă familia care o iubea.
Mai târziu, frații biologici au încercat să refacă legătura: îi aduceau cadouri, o invitau în oraș sau la zilele ei de naștere. Într-o vizită, aceștia i-au mărturisit că la fiecare masă de sărbătoare „lipsește cineva” – ea.
Dar relațiile s-au răcit cu timpul. „Nu am avut ură niciodată”, spune Andreea. „Doar regret că legătura nu a rămas mai strânsă.”
După ce sora adoptivă s-a căsătorit, Andreea a locuit o perioadă cu ea. A fost un timp cu reguli stricte, ore fixe și neînțelegeri adolescentine, dar și cu grijă necondiționată.
Mai târziu, Andreea însăși s-a căsătorit și și-a construit propria familie. Relațiile cu frații biologici au rămas cordiale, dar distanțate. Cu părinții biologici, contactul este rareori menținut.
Astăzi, Andreea vorbește cu o maturitate surprinzătoare despre oamenii care i-au schimbat viața: „Nu au făcut diferență niciodată. Pentru ei am fost copilul lor. Tot respectul și toată iubirea mea le aparțin. Ei m-au salvat”.
Povestea ei este, dincolo de durere și abandon, una despre bunătate, asumare și puterea unei familii de a transforma destinul unui copil.
Întreaga istorie a tinerei o puteți cunoaște mai jos:
