Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamantul a lucrat în calitate de ofițer de poliție în perioada 1 octombrie 1995 – 20 aprilie 2007, iar ulterior s-a pensionat și a părăsit funcția publică, transmite Ultimelestiri.md cu referire la bizlaw.md.
Din dosar reiese că reclamantul s-a pensionat din motivul invalidității dobândite în timpul exercitării atribuțiilor sale, fapt confirmat de un certificat medical din 20 februarie 2007. La o dată necunoscută, invocând dispozițiile Legii cu privire la poliție, reclamantul a introdus o acțiune civilă împotriva autorităților locale din Chișinău pentru a le obliga să-i furnizeze o locuință. Prin hotărârea din 13 iunie 2006, instanța de fond a admis acțiunea.
În urma recursului formulat de către partea pârâtă în proces, printr-o decizie definitivă din 10 octombrie 2006, Curtea de Apel Chișinău a obligat Consiliul municipal să acorde reclamantului, în calitate de angajat al Ministerului de Interne, precum și membrilor familiei sale, un spațiu locativ în folosință.
Din dosar reiese că, în cadrul procedurii de executare, executorul judecătoresc nu a putut lua măsuri de executare din cauza lipsei fondurilor și a locuințelor de substituție ale debitorului, precum și a mijloacelor financiare necesare pentru construirea acestor locuințe.
Între 2013 și 2022, reclamantul a depus cinci cereri de reparare a prejudiciului în temeiul Legii nr. 87 din 1 iulie 2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești.
În primele două proceduri, instanțele au dispus acordarea satisfacției echitabile reclamantului pentru repararea prejudiciului moral și material, în timp ce în următoarele două proceduri instanțele au refuzat acordarea unei satisfacții și dobânzi, acestea considerând că reclamantul nu mai era victimă, întrucât plecase din funcția publică în anul 2007.
În cele din urmă, în ultima procedură de reparare a prejudiciului, printr-o hotărâre definitivă din 26 octombrie 2022, Curtea Supremă de Justiție a declarat acțiunea reclamantului întemeiată, având în vedere neexecutarea continuă a hotărârii în favoarea sa și obligația autorităților statului de a-i furniza o locuință de închiriat, în ciuda plecării sale din funcția publică, pensionarea sa având loc din motive medicale. Din considerentul că decizia Curții Supreme nu fusese executată, reclamantul a depus o cerere la Curte.
În fața Curții, reclamantul s-a plâns de neexecutarea unei hotărâri judecătorești interne pronunțate în favoarea sa la 13 iunie 2006 și de lipsa unei căi de atac efective în această privință. El a invocat Articolul 6 § 1 și Articolul 13 din Convenție, precum și Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În speță, Curtea a constatat că instanțele naționale au recunoscut în esență încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 și au acordat despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral și material pentru perioadele de neexecutare sesizate de către reclamant.
Cu toate acestea, Curtea a subliniat că hotărârea definitivă în favoarea reclamantului nu a fost încă executată. Având în vedere această omisiune persistentă a autorităților naționale de a executa hotărârea definitivă, Curtea a ajuns la concluzia că remediul intern în materie de despăgubiri nu a oferit reclamantului o reparație efectivă și că acesta poate în continuare să se considere „victimă” în sensul Articolului 34 din Convenție.
În aprecierea sa, Curtea a reamintit că executarea unei hotărâri sau a unei decizii judecătorești, indiferent de instanța care a pronunțat-o, trebuie considerată ca fiind parte integrantă dintr-un „proces” în sensul Articolului 6. Curtea a observat, de asemenea, că hotărârea din 13 iunie 2006 a obligat Consiliul municipal să îi atribuie reclamantului un spațiu locativ în folosință, având în vedere statutul său profesional. Prin urmare, Curtea a considerat că această hotărâre a creat în favoarea reclamantului un „bun” în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea a concluzionat că, în speță, autoritățile nu au depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea integrală și în timp util a hotărârii în favoarea reclamantului. În acest sens, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Astfel, Curtea a acordat reclamantului 8.800 de euro pentru prejudiciul material și 500 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.
