Elena Gâdilică spune că trauma deportărilor nu s-a încheiat odată cu întoarcerea supraviețuitorilor acasă și că, în fiecare an, noaptea deportărilor rămâne una pe care nu o poate uita, transmite Ultimelestiri.md cu referire la radiochisinau.md.
„Noaptea asta eu nu dorm absolut deloc. În această noapte neagră a fost marcată nu doar familia mamei mele și a bunicii mele, ci și viața mea. Probabil că în subconștient a rămas acea durere pe care nu știu dacă vreun medic ar putea vreodată să o vindece”, a mărturisit ea.
Bunica sa, Elena Stârcu, provenea dintr-o familie înstărită din satul Chirileni, raionul Ungheni. Rămasă văduvă, cu patru copii, a fost ridicată în timpul deportărilor din 1949, deși inițial nu figura pe listele autorităților sovietice.
În haosul acelei nopți, femeia a crezut că urma să fie executată.
„Le-au spus să ia strictul necesar. Ea s-a gândit că îi duc la împușcat. A luat patru linguri pentru copii și un săculeț cu făină de porumb. Atât. Când a ieșit din curte a strigat către fratele ei: Alexandru, eu mă duc să mă împuște, dar eu am muncit, nu am furat!”, a relatat Elena Gâdilică.
Familia a fost deportată în regiunea Kurgan din Siberia, unde a fost obligată să muncească. Mama Elenei Gâdilică avea atunci doar 11 ani și lucra ca ajutor de tractorist, iar fratele ei mai mare, învățător de numai 22 de ani, a murit de foame și boală la începutul anului 1950.
„Bunica muncea toată ziua și primea 400 de grame de pâine neagră. Înghițea câteva boabe de grâu, iar pâinea o ducea fiului bolnav. El îi spunea: Nu, mamă, mănâncă dumneata, că ai muncit. În cele din urmă el s-a stins de foame și de boală, departe de casă”, a povestit aceasta.
După moartea lui Stalin, familia a reușit să revină în Republica Moldova. Însă întoarcerea nu a însemnat și sfârșitul suferinței. Casa a trebuit răscumpărată, anii petrecuți în deportare nu au fost recunoscuți la pensie, iar eticheta de „dușmani ai poporului” a continuat să-i urmărească.
Elena Gâdilică își amintește că a simțit stigmatul încă din copilărie.
„În clasa a treia, învățătoarea m-a scos în fața clasei și a spus că sunt copil de chiaburi și din dușmani ai poporului. Aveam nouă ani și am crezut că îmi plesnește inima. Am fugit de la școală și am vrut să mă arunc în fântână. Astăzi cred că îngerul meu păzitor m-a oprit”, a spus ea.
Deși a urmat mai multe facultăți și a avut o carieră profesională de succes, Elena Gâdilică spune că ani la rând a evitat să vorbească despre trecutul familiei. Abia după începutul anilor '90, odată cu reabilitarea deportaților și deschiderea discuțiilor despre crimele regimului sovietic, a decis să-și spună povestea.
Astăzi, ea consideră că memoria deportărilor trebuie transmisă generațiilor tinere și susține că statul ar trebui să completeze cadrul legal astfel încât și copiii născuți în Siberia, precum și descendenții deportaților, să beneficieze de recunoașterea cuvenită.
„Mama mea a crescut acolo, în Siberia, ca un copac. Eu sunt rodul acelui copac. Eu sunt mărul Siberiei de acasă”, a explicat Elena Gâdilică.
