La poarta Elenei Boldarev, măturar în a treia generație, huruitul mașinii de curățat mălaiul se aude aproape permanent. În curte, ea și fiica sa pregătesc snopii, iar în apropiere un copil doarme în cărucior, legănat de foșnetul paielor. Elena spune că a crescut printre mături și că meșteșugul a fost mult timp principala sursă de venit a familiei. Dacă înainte se lucra manual, la lumina lămpii, astăzi procesul este ajutat de un aparat inventat în satul vecin, transmite Ultimelestiri.md cu referire la dw.com.
Mătura a ținut satul pe linia de plutire în vremurile dificile. De la Caracușeni au plecat cândva mii de mături spre Rusia, Ucraina, Belarus, România și chiar Turcia. „Cum vedeam că se termină banii, mai coseam câteva mături”, spune Elena. În anii buni, ajungea la mii de bucăți; anul trecut a făcut 10.000.
După ce trec prin mașină, măturile sunt „tunse” manual pentru a căpăta forma finală. Prețurile pornesc de la 20 de lei pentru modelele simple, iar cele decorative — lucrate mult mai migălos — sunt cumpărate în special ca suveniruri.
Peste drum, familia Țurcanu pregătește mălaiul pentru lucru. Odată produceau mii de mături pe an, acum abia ajung la o mie. Spun că cererea scade, iar viitorul meșteșugului este nesigur. Totuși, o mătură de Caracușeni rămâne ușor de recunoscut: împletită strâns, dreaptă și rezistentă.
Procesul începe în câmp, unde mălaiul este cultivat, cules și lăsat la uscat. O uscare corectă este esențială pentru calitate, explică Ana Țurcanu. În spatele bisericii, femeile din sat curăță mălaiul fir cu fir, lucrând ore întregi în aer rece, sperând să termine înainte de ploaie.
Deși satul s-a golit, iar unii meșteri au plecat la muncă peste hotare, cei rămași continuă tradiția. Pentru ei, mătura nu este doar un obiect util, ci un simbol al identității comunității.
„Chiar dacă avem aspiratoare, mătura tot nu dispare. În orice casă e loc pentru una”, spune una dintre femei.
