„Într-o bună dimineață, un huit de mașină și câinii se auzeau în sat, gălăgie mare, lătrau tare. La un moment dat, au intrat și pe la noi, îmbrăcați voenîe și mâca voia să mă ascundă, să nu mă ia, și m-a dat în niște buruiene. A venit un voienîi, m-o luat de după cap și m-a azvârlit în mașină și acolo mi-a cântat cucul”, afirmă Tecla Cemîrtan, fostă deportată, transmite Ultimelestiri.md, cu referire la nordnews.md.
Din mașina militarilor sovietici, laolaltă cu ceilalți, au fost suiți în tren, la gara din Șoldănești. Au urmat două săptămâni de coșmar, în condiții inumane.
„În tren nu era nimic pe jos. Erau vreo doi moșnegi, din Domulgeni, aveau un sac de făină și dormeau pe acest sac. Restul deja cum îi prindea vremea, cine în picioare, cine culcat, cine în genunchi. Sus, era aninată o căldare cu apă. În timpul cât mergea trenul, căldarea se clătina, țineai pumnul și îți udai gura. Mâncare, nici de vorbă nu era. În ungher, în vagon, fusese niște așternuturi mai mari, puse de niște femei. Acela era veceul. Și acolo, când am ajuns în Șamurino, într-un barac ne-o descărcat, așa la ruși se numea toată clădirea. Noaptea am fost descărcați acolo și am stat toată noaptea sub prispă. Dimineața a venit unul, îi ziceau toți Proharenco, acesta era numele lui, dar prenumele… doar Dumnezeu știe cum îl mai chema. După aceea, ne-am mutat la o fermă de stat. Cu un an înainte de a veni, de la curent electric s-a aprins baracul acela. Au ars patru familii. S-a întâmplat totul pe 3 iunie, până acum țin minte. Am rămas toți cu chelea”, declară Tecla Cemîrtan, fostă deportată.
O noapte au stat în acea clădire arsă. Din fericire, niște oameni le-au adus o căruță cu ce aveau nevoie, ca să poată supraviețui. Mai târziu, familia Teclei Cemîrtan s-a mutat într-o altă baracă.
„Ne-au dus în barac nou. Pereții erau din lemn, sus era din scândură. Apoi ne-au dat cheia: „Вот тебе ключ. Заходи!” [n.r. – „Iată cheia, intră”]. Am intrat noi cu toții acolo. Nici așternut, nici pat, nici masă, nici lingură, nici strachină, nimic nu era, și noi cu pielea, cu hainele celea de la „gumanitarcă””.
„Cel mai strașnic a fost că acolo de noi își băteau joc toți: „Moldovan baran”, din „baran” [n.r. – berbec] moldoveanul nu ieșea. Așa eram noi acolo… – Des vi se adresa așa? – Permanent, rușii obraz n-au, ei n-au „sovesti” [n.r. – rușine] deloc. Ei sunt „nastoiașie” [n.r. – adevărați] porci. Acolo din „moldovan baran” nu ieșeai. Mai pe scurt, nici nu te aveau de om. Ei, cum s-ar zice în rusă, „izdevalisi” [ n.r. – își băteau joc] de noi. Unde te duceai, trecere nu mai aveai. Când începuse să apară pâinea și stăteam în rând, atunci mergea, te trăgea, se așeza el în loc și tu tăceai, stăteai deoparte. Noi acolo cuvânt n-am avut. Nu ne socoteau de oameni. Iată cum era… Bine nu era. Nu știu, dacă va mai fi bine pe pământ”.
„Când au început să ne permită să primim „posîlci” [n.r. – colete], atunci mâca, mama mamei mele, trimitea colete cu cireșe uscate, perje uscate. Eu vedeam perje numai când am venit în Moldova, acolo [n.r. – în Siberia] le vedeam numai pe cărți desenate, vedeam perje numai pe desen”, zice Tecla Cemîrtan, fostă deportată.
Puținele fotografii din acea vreme păstrează o durere care nu trece.
„Aceasta este prima poză, care a fost când ne-am dus, e tare veche. Ea a fost trimisă de mama mea, mamei ei. Aici, pe dos scrie „Dragă mamă”. Însă eu în limba aceasta nu citesc, în chirilică. Iată aceștia noi ne-am dus, aceasta este familia, care ne-a ridicat… Părinții și trei copiii. Aceasta este „podruga” [n.r. – prietena] mea de la școală. Gulerul acesta mare a fost adus de la „gumanitarcă” din Șamurino. Cu paltonul acesta, dacă se îmbrăca fratele, se ducea el la școală. Dacă mă trezeam eu mai dimineață, mă îmbrăcam și mă duceam eu la școală”, transmite Tecla Cemîrtan, fostă deportată.
Drama familiei lor e cu atât mai cutremurătoare, întrucât au fost trimiși în Siberia în locul altora, care au dat bani, ca să scape.
„Un moș de-al lui tata, care avea tot aceeași familie, a venit la noi, se punea în genunchi, săruta pământul și cerea iertare de la tata și zicea: „Măi, Zaharia, te rog, iartă-mă, că trebuia eu să mă duc. Însă, am vârât bani și te-ai dus tu”.Noi am fost săraci, săraci și au murit, care au avut de murit. Eu nu-s bogată, tot îs săracă. Ei erau mai bogați și primarul cela care era s-a „învârtit” cu dânșii și atunci când a venit „spisocul” [n.r. – lista] să ne ridice și s-a învârtit, căci tatăl era Zaharia Plămădeală, iar el – Ștefan Plămădeală. Au schimbat numele, acela era bogat și a rămas, iar noi, săraci, ne-o dus”, spune Tecla Cemîrtan, fostă deportată.
Mătușa Tecla are șase nepoți și cinci strănepoți, care îi bucură zilele.
„Acesta este album de la 80 de ani. Toți au venit. Aici sunt eu și ei toți. Aceasta este sora, din 11 copiii, a rămas sora și eu. Aceasta este nora din Tiraspol. În acea zi, ei mi-au făcut o surpriză, eu eram la biserică. Veneam cu o femeie de la biserică, și mă gândeam: „Ce se aude gălăgie la mine în poartă, da’ n-are cine veni”, indică Tecla Cemîrtan, fostă deportată.
Albumul de familie îi adună pe toți – și pe cei care sunt, dar și pe cei plecați.
„E fratele, noi ne-am dus la o nuntă și aici vornicelul ne întâlnește. Aici e mama mea, aici e fina mea, sora, care a decedat, eu, fratele, care e mort și, aici, e soțul meu, cu pălăria. Mă mângâi și eu seara, când mă uit la acestea. Părintele când a venit, s-a uitat aici, mi-a zis: „Parcă e în altar”… Acela e nepotul de la Tiraspol, sus”, relevă Tecla Cemîrtan, fostă deportată.
Tecla Cemîrtan duce această povară și speră ca nimeni să nu mai treacă vreodată prin ce i-a fost ei dat să îndure.
„Bucurie am, dar totuși din suflet amărăciunea aceea nu mai iese, n-o mai scoate nimeni.Uneori, îmi aduc aminte, stau singură și plâng. Plâng câte oleacă, apoi îmi trece și apoi iar. Nu mă ajută nimic, dar nu pot… Sufletul acesta are și el… jale multă am tras. Înmormântările câte… părinții mi-au murit, socrii mi-au murit, nănașii mi-au murit, bărbații mi-au murit, frații și surorile, am rămas doar eu cu aiștea. „L-am îngropat” pe Stalin, dar dacă „l-aș îngropa” și pe Putin, pot să mor și eu. Niciodată n-o să uit, niciodată, niciodată…”, conchide Tecla Cemîrtan, fostă deportată.
