Doi ani mai târziu, cu câteva zile înainte de invazia rusă, Larisa a luat camera foto și s-a plimbat pe străzile din Kiev. Într-un interviu pentru Digi24, Larisa povestește că atunci s-a gândit că poate fi ultima oară când vede locurile de care a ajuns să se îndrăgostească. Tot atunci a decis să se lupte pentru țara care a adoptat-o și a pornit pe front pentru a documenta curajul soldaților ucraineni, transmite Ultimelestiri.md.
Reporter: Cum a fost să crești în Transnistria și cum vezi ultimele știri privind posibila anexare din partea Rusiei?
Larisa Kalik, fotojurnalist: „Experiența mea este doar povestea mea personală și nu cred că este o nouă experiență, dar încă cred că nu este foarte corect să judec acest loc doar după povestea mea. Pentru mine, personal, a fost interesant și a fost cam nedrept, aș zice, pentru că m-am simțit singură acolo. Și să fiu sinceră, se simte că nu există un viitor, pentru că atunci când ești adolescent nu ai prea multe opțiuni pentru un viitor. Dacă nu ai îndeajuns de mulți bani, de exemplu, poți merge în Rusia, dar dacă vrei să găsești o altă cale pentru tine, este foarte, foarte greu.
Pentru că diplomele de la școală reprezintă doar niște hârtii, pentru că această țară nu există. Deci, dacă vrei să înveți în străinătate este foarte greu. Dacă vrei să te muți în altă parte este foarte greu, pentru că, de obicei, un salariu în Transnistria este 2-300 de dolari. Deci, dacă vrei să te muți în altă parte este aproape imposibil. Când am fost adolescentă, îmi doream doar să plec din acest loc, să mă mut din acest loc, să fac ceva cu viața mea. Dar din nou, atunci când ești acolo, nu simți că ai un viitor și nimănui nu-i pasă cu adevărat de tine, pentru că nu ești cetățeanul unei țări, pentru că ești din Transnistria.
Deci pentru mine a fost trist, dar tot poţi să găseşti elementele dintr-o viaţă normală. Prieteni, şi zile normale la şcoală. Deci lucruri obişnuite. Dar chiar şi aşa, atunci când te gândeşti la viitor, e cam trist.
Iar a doua parte a întrebării despre guvernul din Transnistria. În acest moment sunt doar zvonuri. Şi nu există o informaţie oficială despre acest subiect. Însă chiar dacă vor încerca să ceară Rusiei acest lucru, cred că va fi clar că, asemeni Republicii Moldova, trebuie să găsim o nouă modalitate de a comunica cu acest regim. Pentru că este separatist şi nu este în regulă. Ar trebui să găsim în sfârșit o modalitate să rezolvăm această problemă. Pentru că, după 30 de ani, suntem în aceeași pozitie, și cred că e timpul să schimbăm ceva. Să sperăm că vor fi îndeajuns de înțelepți să nu ceară Rusiei nimic. Dar dacă o vor face, Moldova ar trebui sa reacționeze într-un fel.”
Reporter: Erai în Kiev atunci când a izbucnit războiul. Cum era atmosfera de acolo în zilele dinainte să înceapă totul?
Larisa Kalik, fotojurnalist: „Era ciudat. Pentru că erau două tabere. Unii dintre ei spuneau „nu. e imposibil. Război? Nu, niciodată. Poate o să fie doar la graniță, poate doar încearcă «să se joace»”. A doua parte a societății însă era pregătită pentru această zi. Și eu eram de partea lor, pentru că nu este în regulă atunci când ai atât de multe echipamente militare la graniță. Deci, înseamnă ceva. Eram pregătită și nu a fost o surpriză pentru mine. Cu toate astea, trăiam cu speranța că totul va fi în regulă. Însă din păcate, nu. A fost foarte foarte ciudat, pentru că parcă erau ultimele zile de viață normală. Și încerci să îți amintești și să memorezi totul, pentru că unele locuri pot fi distruse cu ușurință.
A fost important pentru mine să fiu alături de orașul meu preferat, Kiev. Cu câteva zile înainte de invazie am petrecut mult timp doar plimbându-mă cu camera, pentru că eram „poate e ultima oară când văd această clădire”. A fost o nebunie. Însă în acest moment Kievul e încă în viață și este liber, deci, am trecut evenimente oribile. Însă, din păcate, pericolul nu a trecut, pentru că rachetele rusești apar foarte des pe cerul orașului. În acest moment sunt mândră să trăiesc în Kiev și că am supraviețuit în acele luni, pentru că a fost oribil.”
Reporter: Știu că a fost un moment în care te-ai gândit să fugi din țară atunci când a început războiul. Dar cu toate astea ai rămas. Ce te-a convins să rămâi?
Larisa Kalik, fotojurnalist: „În prima zi m-am mutat din Kiev în Liov. După Liov am fost în Moldova pentru câteva zile să-mi văd familia. Dar pentru mine era clar că trebuie să mă întorc şi să fiu în Ucraina, pentru că e vorba de loialitate cred, asta deoarece atunci când aveam probleme din cauza Transnistriei, iar Moldova nu era un loc sigur pentru mine, m-am mutat în Kiev, unde era sigur. M-am simţit că aş fi trădat ţara dacă aş fi plecat. Era clar pentru mine că trebuie să fiu acolo şi să muncesc, să scriu articole şi să fac fotografii.
E foarte important să arătăm tuturor „uite e un război şi e oribil şi avem nevoie de suportul vostru”. Aşa că pentru mine a fost important să fiu acolo şi să lucrez acolo. Şi sunt sigură că chiar şi după ce războiul se sfârşeşte eu voi fi acolo în continuare, pentru că chiar iubesc acel loc.”
Reporter: Ai scris o carte despre tinerii din Transnistria care ţi-a făcut probleme şi ăsta a fost şi motivul pentru care a trebuit să părăseşti Transnistria. Iar acum ştiu că aduni poveşti ale soldaţilor ucraineni. Poţi să ne spui câteva dintre poveştile care te-au impresionat cel mai mult?
Larisa Kalik, fotojurnalist: „Fiecare poveste merită spusă. În special când vine vorba de soldaţii ucraineni. Pentru că pentru mine ei reprezintă adevăraţii eroi. Poveştile mele preferate sunt din partea medicilor militari, pentru că sunt pe poziţii alături de soldaţi. Şi dacă s-a întâmplat ceva, ei sunt acolo să ajute. De multe ori pot să facă lucruri peste limitele lor. Când eram alături de o echipă de soldaţi, la radio auzeam cum un medic militar încearca să salveze viaţa unui soldat. Din păcate, la final n-au reuşit să-l salveze. Pentru mine era foarte important să aud cum luptă pentru o viaţă, viaţa unui soldat. Fiecare poveste e despre eroi. Dar medicii pentru mine sunt un alt tip de oameni şi am fost foarte fericită să lucrez alături de ei. Iar în acest colț puteţi vedea nişte imagini cu medici. E o întrebare foarte dificilă pentru mine, pentru că vreau să împărtăşesc totul, dar am limitele proprii. Dar da, medicii militari sunt apropiaţi de sufletul meu.”
Citește articolul întreg pe digi24.ro.
