La Gara Feroviară din Chișinău, locul de unde a început calvarul, Asociația Foștilor Deportați a organizat un miting de comemorare. Cu flori, lumânări și durere în priviri, participanții au rememorat povești care dor și astăzi, transmite Ultimelestiri.md, cu referire la moldova1.md.
Maria Grigoriev s-a născut în exil. Familia ei era din fostul județ românesc Cahul. Când trenul a ajuns în Sverdlovsk, bunicul a fost separat și dus la muncă forțată, iar mama – mai departe, în Kazahstan.
„Și era foarte frig, gerurile erau foarte mari. Mai în scurt, am dus-o foarte greu la început. Și în ‘58 deamu au trimis la Moscova scrisoare ca să ne permită să ne întoarcem înapoi. Și ne-am întors aicea… și nu le-au întors absolut nimic. Casă, masă, nimic n-au întors”, spune ea.
Și Leonid Iovu poartă durerea familiei. Născut în Kazahstan, știe doar din povești ce s-a întâmplat cu bunicul său. „Bunelul a fost dus la Tiraspol și i-au îmbarcat. La Tiraspol au fost despărțiți. Pe bărbați i-au dus înainte, cu pretextul ca să pregătească casele, dar i-au dus într-un lagăr din Sverdlovsk.”
Pentru Efrosinia Burcovschi, comemorarea nu e doar o datorie morală, ci un legământ de familie. „Simțim durerea părinților noștri, simțim ceea prin ce au trecut ei și vrem ca mai departe să transmitem din generație în generație ca să știe cât de mult au suferit buneii noștri, părinții noștri.”
Potrivit istoricilor, prima operațiune de deportare a afectat peste 18.000 de oameni din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească. Familii întregi – intelectuali, țărani înstăriți, funcționari – au fost vizați de un plan brutal de epurare socială, aplicat de regimul sovietic în teritoriile ocupate în 1940.
