În Republica a V-a, generalul Charles de de Gaulle şi François Mitterrand au folosit-o fiecare de câte două ori, iar de fiecare dată majoritatea prezidenţială a obţinut o victorie, transmite Ultimelestiri.md cu referire la news.ro.
Însă, în urma dizolvării Adunării de către Jacques Chirac, în 1997, stânga a obţinut o majoritate a mandatelor şi a condus la numirea lui Lionel Jospin la Matignon şi la o coabitare.
Anterior, dizolvările din 1877 şi 1955 au fost un eşec al guvernelor care le-au decis în Consiliul de Miniştri.
De Gaulle, în 1962 ŞI 1968
La 9 octombrie 1962, generalul de Gaulle dizolvă Adunarea Naţională în urma adoptării unei moţiuni de cenzură iniţiată de socialişti, MRP şi independenţi, care s-au opus unei revizuiri a Constituţiei vizând instaurarea alegerii preşedintelui Republicii prin sufragiu universal direct.
Gaulliştii au ieşit întăriţi din alegerile din noiembrie 1962, care i-au permis preşedintelui să contituie o veritabilă majoritate în jurul său.
La 30 mai 1968, Charles de Gaulle dizolvă din nou Adunarea aleasă cu un an mai înainte, după o lungă criză socială – ”evenimentele” din mai '68 – care a zguduit puterea.
Alegerile din iunie s-au soldat cu o maree a dreptei, iar gaulliştii au obţinut singuri o majoritate absolută.
Mitterrand, în1981 ŞI 1988
La o zi după învestirea ca preşedinte, socialistul François Mitterrand dizolvă, la 22 mai 1981, Adunarea aleasă în martie 1978, în care dreapta dispunea de o majoritate absolută.
Socialiştii obţin o majoritate absolută după alegerile din iunie.
Reales în 1988, Mitterrand dizolvă la 14 mai Adunarea aleasă în martie 1986, în care dreapta deţinea o majoritate absolută.
Alegerile le-au dat atunci socialiştilor o majoritate relativă.
Chirac, în 1997
”Dizolvarea nu s-a făcut niciodată pentru comoditatea preşedintelui, ci pentru a tranşa o criză politică”, declara Jacques Chirac în 1996.
Însă, începând din martie 1997, câteva voci se ridică la dreapta, mai ales a secretarului general al Palatului Élysée Dominique de Villepin, pentru a cere alegeri legislative înainte de termen, în martie 1998.
O agravarea situaţiei economice, prezisă în mod greşit de mai mulţi experţi, este principalul lor argument – să se organizeze alegeri înainte ca lucrurile să se întrăutăţească.
La 21 aprilie, şeful statului anunţă dizolvarea Adunării Naţionale, argumentând că Franţa are nevoie ”încă de acum” de ”un nou elan”.
Stânga se lansează în campanie în jurul unui nou concept – de ”stânga pluralistă”, care regrupa PS, PCF, radicalii de stânga, Verzii şi Mişcarea Cetăţenilor.
În turul doi, ea obţine, în iunie, o majoritate de 319 mandate şi deschide calea unei coabitări până în 2002, cea mai lungă din Republica a V-a.
