Dionisia are 40 de ani și provine dintr-o familie creștină cu trei copii, două surori și un frate. Ea s-a măritat la vârsta de doar 19 ani, însă căsnicia nu a durat prea mult, transmite Ultimelestiri.md.
„Din nefericire, peste trei ani am divorțat. Căsnicia nu a durat mult timp din cauza poate a vârstei, dar cred că și din voia lui Dumnezeu, căci nimic nu se face fără voia lui Dumnezeu. Căsnicia nu a durat și din cauza violenței. Decât să trăiești în stres și tu, și cei apropiați, mai bine am decis să ne despărțim.
Când aveam vârsta de 20 de ani, a apărut fiul. Fiind tânără și cu un copil, am înțeles că în Moldova nu e așa de ușor să crești un copil singură. Astfel, am luat decizia de a merge peste hotare. Am mers în Italia, am muncit la negru. La început am fost ca îngrijitoare de bătrâni trei luni. După aia am fost în altă localitate și am fost cu o altă bătrânică timp de două luni.
Era greu pentru că, având o vârstă foarte tânără, răbdarea era foarte puțină. Plus la toate, știind că ești departe de familie, departe de ai tăi, este greu să muncești, știind că de aici trebuie să faci față, să zâmbești în față, dar în spate sufletul îți plânge.
După ce am avut grijă de bătrână, am fost angajată în fabrică. Normal că ilegal, fiind fără documente. Am muncit ilegal un an de zile în fabrică.
Fabrica a fost de plastică. A fost foarte greu. Însuși stamparea în plastic e foarte toxică. Fiind la negru, la fabrică se plătea foarte puțin, cinci euro pe oră. Dar oricum m-am străduit și într-un an de zile am reușit să întorc datoriile cu care am plecat în Italia”, povestește Dionisia în cadrul unui „Monolog”.
În timp ce se afla la muncă în Italia, fostul soț a decis să o decadă din drepturile părintești și să-l ia pe băiat la el. Astfel, s-a pornit un proces de judecată.
„Muncind așa, din primele săptămâni, s-a pornit un proces. Tatăl aflând că am plecat peste hotare, m-a dat în judecată că să-mi ia fiul la dânsul. Atunci, părinții mei au angajat un avocat. Acesta a spus că așa ceva nu poate, odată ce este făcută tutelă ca bunelul să aibă grijă de nepot. La noi, în raionul Cantemir, fiind mare corupție, judecătorul a fost de partea fostului soț.
Avocatul nu a fost de acord cu chestia asta și a mers la Curtea de Apel Cahul. Instanța nu a fost de acord cu decizia judecătoriei Cantemir și a făcut demers la Curtea Supremă.
Eu toate astea le urmăream din Italia, de departe. Avocatul mă încuraja să nu vin înapoi în Moldova pentru că era costisitor. Abia mi-a ajuns să mă duc în Italia. Banii încă nu am făcut ca să întorc datoriile. Și mă încuraja să rămân în Italia, că totul o să decurgă bine. Dar eu, oricum, ca mamă, nu puteam să mă astâmpăr.
Atunci am decis să mă întorc în Moldova, să fiu prezentă la judecată. Când am ajuns în 2007 la judecată la Curtea Supremă, pe neprins de veste, nimeni nu s-a așteptat, m-am prezentat cu avocatul. Am avut câștig de cauză”, mărturisește femeia.
Revenită deja în Republica Moldova, Dionisia a decis să se angajeze în câmpul muncii, la o fabrică de cusut din Leova. Totuși, după o perioadă, a aflat că a obținut permisul de muncă italian.
„Atunci am mers la un comun acord cu fostul soț, că eu plec peste hotare, copilul să rămână la el, dar să-mi permită să vorbesc cu copilul la telefon. Au fost doar vorbe. Când m-am dus înapoi în Italia, s-au început aceleași povesti. Că nu-mi permite să vorbesc cu copilul, nici să-i trimit colete, nimic. Asta a durut”, spune femeia.
Timp de șapte ani, Dionisia a făcut naveta Moldova-Italia. Jumătate de an acasă, jumătate în străinătate.
„Stăteam pentru că voiam să-mi mențin și acolo actele, că trăgeam o nădejde că într-o zi o să pot să le iau. Așa a durat șapte ani, până am avut o mică șansă ca prin intermediul judecății să-mi pot lua copilul peste hotare. În 2012, în sfârșit, am reușit și am luat copilul peste hotare. L-am înscris la școală acolo”, povestește Dionisia.
În cadrul monologului, femeia mărturisește că ajunsese să-i fie foarte greu.
„Nu vedeam ieșire din situație. Atunci fiul îmi spune să ținem post și să mergem la biserică. Pentru mine a fost o luminare. Și într-adevăr, în prima săptămână a Postului Mare am ținut post și ne-am dus la biserică. După aceea mă atrăgea. Asta s-a întâmplat în aprilie, și mergeam la biserică cât mai des”, spune femeia.
După o perioadă, fiul i-a spus Dionisiei că vrea înapoi în Moldova, la tatăl său.
„Tot mergeam la biserică și am dat atunci de un obstacol. Feciorul a decis să se întoarcă în Moldova la tatăl său și că nu mai are treabă cu mine. Mi-a spus că sunt nebună cu biserica. După ce a plecat el în Moldova, pentru mine a fost un stres. Pentru mine atunci a fost o perioadă când plângeam, mă străduiam să mă țin în mâini, că eram la serviciu. Dar după ce ieșeam de la serviciu, mă urcam în mașină și urlam”, mărturisește Dionisia.
La Mănăstirea Japca, Dionisia a ajuns din întâmplare, fiind într-o vizită de două săptămâni, ajutând maica la cusut.
„Am venit pentru două săptămâni. Cei de acasă mă așteptau să mă întorc, dar eu nimic. Fiind venită în noiembrie, am stat până în februarie, când, într-o clipeală, am decis că eu vreau să rămân în mănăstire”, spune aceasta.
Vestea nu a fost primită cu înțelegere de unii apropiați.
„Tata, ca bărbat și fiind mai aproape de biserică, n-a reacționat așa de greu să spunem. Dar mama, categoric, era pentru orice ca eu să mă întorc acasă. La fel și sora. Fratele mi-a spus că-mi acceptă orice decizie, important să mă simt bine. Dar sora și până în ziua de azi mă bocește.
E greu pentru cei din afară să înțeleagă ce-i în sufletul tău, pentru că nimeni nu te înțelege pe tine, nimeni nu știe chemarea lui Dumnezeu. Și atunci când e chemarea lui Dumnezeu, tu nu mai vrei nimic. Îți dai seama că nimic nu mai are legătură cu tine, nici prieteni, nici lume, nici gălăgie… Când deja am rămas în mănăstire, m-am găsit eu împreună cu Dumnezeu și lucrarea Domnului. Pentru că te vezi tu pe tine cine ești. Că dacă erai în lume și aveai niște păreri despre tine, când vii în mănăstire te găsești anume pe tine.
Lupta nu-i cu acei din împrejur, dar lupta-i cu tine. Pentru că suntem plini de mândrie, de slavă deșartă, de eul nostru, egoismul nostru. Dar în mănăstiri îți vezi această adevărată față și dacă vrei să mergi pe treptele urcușului, lupți cu acestea, pentru că acestea sunt mântuitoare”, mărturisește Dionisia.
