„Pe 24 februarie, dimineața, ne pregăteam să mergem la lucru și la școală. Chiar dacă răsunau sirenele, toți vorbeau despre război, nu puteam cumva să-mi imaginez că este adevărat. L-am îmbrăcat pe Luca, băiatul cel mic, și ne-am pornit spre școală și doar pe drum am primit un sms că rămânem acasă. Ne-am întors, au început să ne sune părinții, rudele, prietenii și să ne întrebe dacă o să plecăm din Ucraina. Și nici prin cap nu mi-a trecut că poate fi ceva atât de strașnic. Și le-am spus, nu, eu rămân acasă”, își amintește Lena David, transmite Ultimelestiri.md cu referire la rfi.ro.
„Deja când am început să auzim exploziile undeva în depărtare, pentru că în Kiev, în primele ore era destul de liniștit, am hotărât să plecăm și din neștiință am ales cred că cel mai strașnic loc care putea fi în acel moment în Ucraina. Un sătuc mic între Hostomel, Irpin, Bucea și Borodeanka. Și deja cum am ajuns în acel sătuc, în scurt timp a fost blocat și noi am rămas acolo. Practic două săptămâni. Fără mâncare, fără lumină, fără căldură”.
„Am ajuns într-o pădure. Rușii ne-au ținut ostatici, am simțit Kalashnikov în spate”
După două săptămâni de izolare, femeia a decis să plece din acel sătuc de lângă Hostomel. Și pentru că nu avea navigator cu GPS, a ajuns împreună cu copilul într-o pădure.
„Am fost prinși de niște soldați ruși care ne-au ținut ostatici. Atunci am simțit automatul Kalashnikov în spate și copilul meu se uita din mașină la noi și striga nu o ucideți pe mama. În acel moment mă gândeam, Doamne, asta chiar se întâmplă acum, în secolul XXI. După ce am scăpat din acea pădure, am ajuns pe traseul de la Jitomir și cred că ce am văzut acolo este cel mai oribil din tot ce am văzut în viața mea. Erau zeci de mașini distruse, familii împușcate, cadavre peste tot. Îngrozitor”, ne mărturisește Lena David.
Femeia a ajuns la Chișinău, după două săptămâni, aici unde îi sunt părinții, iar peisajul din R.Moldova a derutat-o, spune ea. „Am ajuns la Chișinău. Era 9 martie. Noi eram toți murdari de funingine, sânge, mașina avea roțile sparte. Și aici toți zâmbesc, stau pe la restaurante, își beau cafeaua sau un pahar de vin și țin minte că m-am oprit, am ieșit din mașină și am început să strig – Cum puteți, cum puteți să vă trăiți viața și să râdeți când la câțiva km de voi stau copiii împușcați. Așa eram eu, cred că într-o stare cumva foarte instabilă”.
„Acum e cel mai greu. Nu mai avem frică de moarte”
Moldoveanca de la Kiev susține că, de fapt, acum, situația este mai gravă, decât acum patru ani când a început invazia Rusiei în țara vecină.
„Imaginează-ți, chiar nu exagerez, te culci știind că poate mâine nu te vei mai trezi, pentru că în fiecare noapte, și eu, repet, în fiecare noapte, Ucraina este atacată, în mare parte Kievul. Eu trăiesc practic în centrul orașului, la trei minute este cel mai mare spital de copii din Ucraina unde sunt tratați bolnavii de cancer, Ohmatdit, atacat acum câțiva ani de ruși. Nu cred că în acești patru ani a fost o noapte în care eu m-am culcat seara și m-am trezit dimineața așa cum o faceți voi aici. După o noapte nedormită, cu explozii, ferestre sparte, alergări în subsol și înapoi, dimineața noi ne trezim, ne spălăm pe față și mergem să ne facem lucrul. Pentru că, dacă e să spun despre mine ce vor ei, ei vor să ne pună viața pe pauză și să ne oprească viața practic. Și dacă noi am accepta asta, atunci ar face așa cum vor ei”.
„Chiar acum câteva săptămâni eram cu băiatul meu la balcon. Într-o seară, chiar în fața noastră a explodat o dronă și a căzut lângă casa vecină. Și noi, uitându-ne la asta, ne-am oprit pentru o clipă, după care am continuat să discutăm și parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Și atunci am realizat că cel mai îngrozitor că noi nu mai avem frică de moarte. Chiar astăzi mă gândeam ce stare simt acum, la patru ani. Simt oboseală, nu mai am optimism, simt multe emoții negative, dar ce a plecat? A plecat frica. Nu mai am frică de nimic. Și eu cred că toți cei care stau în Ucraina nu mai au frica asta de moarte, pentru că se poate întâmpla orice și noi nu știm cum am acceptat și cred că asta e chiar înspăimântător”.
„Prietenii, colegii din Ucraina donează o parte din salariu sau din venitul pe care îl au pentru a-i susține pe cei ce luptă în prima linie”
De la începutul războiului, Lena David a îndemnat cetățenii să doneze pentru Ucraina, pentru a susține soldații care luptă în prima linie.”Practic, orice ucrainean, cel puțin dintre colegii, prietenii mei, în fiecare lună, o parte din salariu sau din venitul pe care îl are, îl donează. După patru ani de război, am înțeles că nimeni nu o să vină și o să ne scoată din toată tragedia asta. Și poți conta doar pe tine însuți”.
Dar cum au rezistat ucrainenii în această iarnă geroasă, cea mai grea din ultimii ani? Cum făceau față fără căldură, lumină și apă, am mai întrebat-o pe Lena David.
„Încă o dată am demonstrat că noi suntem foarte rezistenți la orice. Dacă 4 ani în urmă avea cineva să îmi spună că în așa condiții aveam să accept să rămân acasă și cumva să supraviețuiesc, nu știu. În casă erau 10 grade. Eu locuiesc la etajul 12. Ascensorul nu lucrează. Eram încotoșmănați, cu pături. În timpul bombardamentelor, nu mai ai puteri, chiar nu ai puteri să ieși să te ascunzi. Doar închizi ochii și te rogi să mai vezi lumina zilei”.
„Ucraina este casa noastră”
Elena are doi copii. Ambii au ajuns la studii în Marea Britanie, iar cel mic a plecat, după începerea războiului în Ucraina.”Noi ne-am mutat în Ucraina în 2014, în anul în care a început adevăratul război. Și copiii mei erau foarte mici. Ei se consideră ucraineni. Luca avea un an. Sandu avea 7. Deci ei practic au fost formați ca personalități în Ucraina”.
”Pentru ei Ucraina este casa lor, casa noastră. Și normal că am insistat să-mi scot copiii în momentul în care am putut să fugim în martie și mi-am dus copiii în altă țară, Marea Britanie. Băiatul cel mai mare, în ziua în care a împlinit 18 ani, s-a întors la Kiev și zice că aici este locul meu. Aici este puterea mea, eu aici vreau să trăiesc. Și eu îl înțeleg. Având posibilitatea să trăiesc în orice țară din Europa, în Moldova, acasă, eu rămân să stau în Ucraina, pentru că compania mea este acolo. Am o echipă pentru care eu cumva simt o responsabilitate. Și cum se zice în engleză „Never give up” și doar pentru că ei așa vor și cumva continuăm nu doar să trăim, dar și să îți faci un business acolo”.
„Băiatul meu visează să se termine coșmarul și să revină în Ucraina”
„Băiatul cel mic visează să se termine coșmarul ăsta și să revină în Ucraina. Vara trecută am venit acasă cu el pentru câteva zile, pentru că a insistat să vadă Kievul și în noaptea aceea, o rachetă a zburat chiar deasupra noastră și a lovit o casă din apropiere, unde a ucis 30 de oameni, printre care foarte mulți copii. Și asta practic a fost în fața ochilor noștri și ai lui Luca. După care am înțeles că, chiar dacă speram că ne puteam întoarce acasă, am înțeles după acea noapte că cel mai mic va mai rămâne în afara Ucrainei. Pentru că eu simt o mare responsabilitate văzând cât de traumatizați sunt copiii din Ucraina”.
Elena vorbește și despre cât de afectați sunt copiii ucraineni de războiul Rusiei.
„Copiii în Ucraina merg la școală, merg la grădina zoologică. Noi mergem la teatre, noi mergem prin parcuri, mergem prin restaurante. Dar când încep bombardamentele, te uiți la fețele acestor copii și nu mai vezi emoții legate de frică. Și asta este îngrozitor pentru că îți dai seama, mai devreme sau mai târziu, viața lor este foarte afectată de tot ce se întâmplă”.
„Mulțumesc pentru susținere, suportul pe care îl primim. Știu că mulți moldoveni sunt cu gândul la noi. Eu foarte mult sper, copii din Moldova, oamenii din Moldova niciodată în viață să nu simtă pe pielea lor ce este războiul, pentru că nu există nimic mai îngrozitor”, conchide la RFI, moldoveanca Lena David, la patru ani de la declanșarea invaziei ruse în Ucraina.
