Ștefan cel Mare, comemorat la 521 de ani de la moarte

Ștefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanți domnitori ai Moldovei, care a condus timp de 47 de ani (1457–1504). A purtat peste 40 de războaie și lupte, a fost caracterizat de istorici drept un mare apărător al creștinătății în Balcani și ctitor de biserici și mănăstiri în Moldova, Țara Românească și Ardeal, transmite Ultimelestiri.md cu referire la IPN.

Potrivit resurselor Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, Ștefan cel Mare este fiul lui Bogdan al II-lea și al soției sale Oltea. S-a născut cel mai probabil în anul 1438. După moartea tatălui său, Ștefan s-a refugiat în Transilvania stăpânită de către Iancu de Hunedoara, unde s-a familiarizat cu tacticile militare ale acestuia, care îmbinau elemente de artă militară din estul, centrul și apusul Europei.

Cu o forță militară pusă la dispoziție de către Vlad Țepeș, la care s-au adăugat partizanii săi din sudul Moldovei, Ștefan cel Mare l-a învins pe Petru Aron la Doljești (Dolhești), cucerind tronul Moldovei pe data de 12 aprilie 1457. A găsit o țară sărăcită, sfâșiată de luptele dintre diverșii pretendenți la domnia Moldovei, o țară ce plătea tribut turcilor începând cu anul 1456.

În asemenea circumstanțe, domnitorul a trebuit să inițieze ample măsuri de redresare a situației social-economice. Pentru a-și asigura suportul politic necesar stabilității guvernării, Ștefan cel Mare a eliminat tendințele marii boierimi de anarhie și de nesupunere față de puterea centrală, a favorizat consolidarea economică a țărănimi libere (răzeșii), a încurajat clasa negustorească și legăturile comerciale externe.

În plus, a acordat o atenție aparte structurilor militare tradiționale ale țării („oastea cea mică” – structură militară permanentă, și „oastea cea mare” – chemată numai în caz de atac extern), susținând introducerea unei discipline mai riguroase și ameliorarea dotării. Măsurile sale militare au vizat și întărirea capacității defensive a țării, prin consolidarea și modernizarea cetăților Hotin, Tighina, Soroca, Chilia, Cetatea Albă, Suceava, Neamț, Crăciuna.

Prosperitatea economică a țării i-a permis lui Ștefan cel Mare punerea în aplicare a unei politici de construire a unor edificii religioase, cu important rol cultural-artistic, dar și militar. Acest fapt este considerat realizarea cea mai perenă a domniei voievodului.

Calitățile sale de organizator, protector al culturii și promotor al ortodoxiei, diplomat și conducător de oști, au fost recunoscute pe plan intern și extern încă din timpul vieții sale, rezistând atât la trecerea timpului, cât și la analizele istoriografiei moderne. Totodată, aceste calități au devenit un subiect central al tradiției populare. Conform acesteia, voievodul este numit „cel Sfânt”, atribuindu-i-se însușiri supranaturale, inclusiv cea de apărare a țării și a poporului său, chiar și după moartea sa. Această credință populară a fost consacrată în mod oficial în luna iunie 1992, prin decizia de canonizare a lui Ștefan cel Mare adoptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.

Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori, iar din ultima căsnicie a rezultat fiul legitim Bogdan al III-lea. A avut și copii nelegitimi, cel mai cunoscut fiind Petru Rareș, devenit ulterior domn al Moldovei.

În numele lui Ștefan cel Mare, România și Republica Moldova au bulevarde, instituții, monumente, școli și unități militare, de exemplu: monumentul lui Ștefan cel Mare și Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt din Chișinău, Ordinul „Ștefan cel Mare” – distincție militară de stat în Republica Moldova, muzee și case memoriale dedicate lui Ștefan cel Mare, în special la Suceava și Putna.

Ștefan cel Mare a murit la aproape 66 de ani, după o lungă suferință cauzată, cel mai probabil, de o boală grea, cum ar fi cancerul sau guta. A fost înmormântat la Mănăstirea Putna, pe care o ctitorise și o alesese ca necropolă domnească.

ipn.md