„Mâine poate fi oricine în locul lor. Noi nu vrem ca el să se întoarcă acasă”, a declarat tânărul, care cere schimbarea legii pentru izolarea bolnavilor periculoși, transmite Ultimelestiri.md cu referire la unimedia.info.
El spune că se afla de câțiva ani în Suedia când a aflat vestea. Fratele lor, care anterior fusese deportat din Polonia, revenise în Moldova cu doar zece zile înainte de crimă. „Luni am sunat la Poliție, pentru că nu mai răspundea mama. Polițiștii au intrat în casă și mi-au spus că mama nu mai este. Am strigat să-l caute și pe tata… după 15 minute l-au găsit și pe el, în altă parte”, își amintește Constantin.
„El era cel mai bun copil la părinți”
Cu toate că părinții au fost uciși cu o violență extremă, de către fiul cel mai mic, aceștia îl protejau mereu și aveau grijă în ciuda bolii. „Era cel mai bun copil al lor, țineau la el și îl apărau. Pentru noi, pentru toți frații, pierderea lor a fost o lovitură cum nu există alta în viață”, a mărturisit Constantin, în cadrul unui monolog pentru Dorin Galben.
Tânărul spune că de ani de zile se lupta cu problemele psihice ale fratelui lor, dar nu s-ar fi așteptat niciodată la un asemenea deznodământ.
Totodată, Constantin a menționat că toți frații și-au dat seama imediat că fratele bolnav e autorul crimei, fiind singurul care se afla cu părinții: „Altă persoană nu avea niciun interes să le facă rău. Greșeala noastră a fost că nu am insistat să-l vedem când a revenit din Polonia. Mama ne spunea că arată rău, cu barbă lungă, cu păr lung, dar ea îl ascundea și nu îl arăta. Când l-am văzut la reținere, am înțeles că oricare dintre noi, dacă l-ar fi văzut atunci, ar fi chemat Poliția și părinții noștri ar fi fost încă în viață”.
Constantin consideră că tragedia putea fi prevenită dacă autoritățile și medicii ar fi intervenit la timp: „De ani de zile am încercat să-l internăm, dar părinții îl protejau, iar sistemul îl trimitea ba acasă, ba la spital. Doctorii se mulțumeau să spună că e „la evidență”. Asta nu înseamnă nimic, poate o dată pe lună o bifă pe hârtie. Rezultatul e că părinții noștri au plătit cu viața”.
„Judecata a fost o imitație de proces”
El critică și procesul de judecată: „A fost o imitație de proces, într-o cameră mică, cu un judecător care nu ne asculta și un avocat care stătea pe telefon și râdea. Dar părinții noștri nu au fost uciși din greșeală, ci intenționat, cu o cruzime de nedescris. Și asta merita mai multă atenție”.
Familia cere ca fratele lor să rămână izolat toată viața, fără riscul de a fi eliberat de o comisie: „Nu vrem să ajungă nici acasă, nici în sat. În țările dezvoltate, asemenea bolnavi periculoși sunt internați permanent. În Moldova, dacă va fi eliberat și va omorî din nou, cine va răspunde? Prețul încercărilor e prea mare – noi nu vrem să mai existe alte victime”.
El face și un apel direct la autorități: „Statul trebuie să-și asume responsabilitatea și să pună siguranța oamenilor pe primul loc. Viața unui om nu e o cifră pe o hârtie și nici o factură pentru o expertiză. E cea mai mare valoare pe care trebuie să o protejăm”.
„Boala aceasta, schizofrenia paranoidală, este ca sindromul „штопор”. Oamenii nu recunosc că sunt bolnavi. Dacă le spui, ei îți răspund că tu ești cel bolnav. În lumea lor, totul e în regulă. De aceea, doar specialiștii, prin metodele lor, îi pot diagnostica și obliga la tratament. Dar pentru asta trebuie un mecanism clar, unde Poliția, medicii și autoritățile colaborează, nu pasează responsabilitatea unii pe alții.
„Gândul că nu îi voi mai vedea niciodată e insuportabil”
„Au trecut șase luni de la moartea părinților noștri. Mulți ne spun că timpul vindecă. Dar eu vă spun: nu se vindecă. Nu trece. E o durere care nu se stopează. Pentru mine, părinții nu sunt „în trecut”. Eu încă vorbesc despre ei la prezent, ca și cum ar fi aici. Pentru că gândul că nu îi voi mai vedea niciodată e foarte dureros și insuportabil”, mărturisește Constantin.
„Fratele nostru din Suedia s-a întors în Moldova ca să aibă grijă de casa părintească. A fost o decizie uriașă, iar eu îl respect pentru curajul de a se întoarce. El continuă munca părinților – în grădină, în livadă, pe pământ. Nu e ușor. Dar prin asta păstrează vie amintirea lor.
Toate discuțiile noastre de acum se ciocnesc de tragedia asta. Chiar și momentele fericite. Te bucuri de ceva și imediat te lovește gândul: „ar fi trebuit să fie și ei aici”.
Noi nu vrem ca povestea noastră să fie doar o tragedie înregistrată în statistici. Vrem ca din ea să se învețe ceva. Vrem ca statul să creeze mecanisme clare pentru a preveni asemenea crime. Vrem ca alte familii să nu treacă prin ceea ce am trecut noi”, a declarat tânărul.
