„Vă scriu în disperare și cu mare rugăminte de a-mi ajuta băiatul să ajungă la cel mai bun spital din Turcia, având diagnosticul de Paralizie Cerebrală Spastica cu Convulsii Epileptice. Adrian împlinește 13 anișori pe 31 ianuarie curent, și mai are trei surioare, complet sănătoase. În Turcia am găsit un tratament cu celule STEM, care îl vor ajuta în eliminarea crizelor de epilepsie, îl va ajuta în reglarea comportamentului, îi va permite să se dezvolte psihologic. E o șansă pe care o primește prima dată în viață și eu, ca mamă, nu pot decât să mă agăț de această șansă pentru a-l salva pe băiatul meu”, mărturisește femeia, transmite Ultimelestiri.md cu referire la observatorul.md.
Aceste cuvinte scrie mama disperată, în una din postările recente de pe rețelele sociale, în speranța că va fi ajutată de oamenii buni.
Din ziua când Adrian a fost diagnosticat cu această maladie, uitase sărmana mamă de clipe fericite și zile însorite. Și, cum spune moldoveanul: nevoile nu vin pe rând, dar toate odată, căci soțul Dumitru, care lucra la ferma de vaci din satul Mihăileni, se înstrăinase cu totul de familie, de durerea și grijile, care se abătuse asupra celor dragi. Venea tot mai rar pe acasă și nu era deloc certat cu păhărelul. Și, desigur, nici Ana nu avea parte de susținere și consolare din partea lui, dar culmea a fost când a dat „cărțile pe față”, demonstrând toată ipocrizia și indiferența, de care poate fi în stare un individ. Când Ana îi spuse, că dacă nu vor întreprinde măsurile necesare și nu vor găsi soluții, băiatul poate să moară, el a declarat: „Și eu ce pot să fac? Las-să moară, că voi face altul!” Ana rămase îngrozită de acele cuvinte, care și acum mai sună în urechi: „Cum poate un tată să spună asemenea cuvinte?! Cum nu se teme de Dumnezeu?”
Disperată și acum, lacrimile nu se mai opresc din curs deja de 10 ani. Fiind profund marcată de această postare, redacția observatorul.md a adunat ce a putut din haine calde și produse, cu o echipă de tinere voluntare din orașul Drochia și a ajuns în satul Mihăileni.
Saraiul din cărămidă roșie, străjuit în preajmă de o casă bătrânească din lampaci, cu geamurile sparte, ce stătea încovoiată, mai să se risipească; ograda mai mult pustie, străbătută în plină libertate de trei patrupezi fideli: o pisică roșcată și doi câini prietenoși și Ana, care ieșise pe prag cu zâmbetul blând, ce ascundea o durere tacită, au fost cei care i-au întâlnit. „Pe cât de primitoare este gazda, chiar și acei pereți din cărămidă roșie a saraiului, ce găzduia familia, părea atât de semeț și binevoitor, dar poate prea puțini știau, câtă suferință, lacrimi și durere ascund acei pereți?” În mijlocul ogrăzii despicau la lemne doi bărbați: stăpânul casei și tatăl socru, care venise să dea o mână de ajutor copiilor. Iar mătușa Nina, mama Anei, o femeie plinuță cu privirea ageră și iscoditoare, nu dovedea să-și potrivească broboada albastră de lână, scoțându-și la repezeală pestelca, sfiindu-se de prezența jurnaliștilor. Cu un zâmbet blajin, i-a salutat binevoitoare și bucuroasă, că le-a mai deschis cineva portița.
Ana i-a poftit în casă și au rămas plăcut uimiți de acel bobocel mic de copil, cu ochișori rotunzi și sclipitori, de seninul cerului, fiind ținută cu dragoste în brațe de surioara mai mare. Alături era feciorul Adrian, cel bătut de soartă, care la vederea noastră a început să emită niște sunete neînțelese, să strige ceva nedeslușit, fiind prea agitat. Au întrebat atunci, dacă nu cumva prezența oamenilor pe care nu-i cunoaște, poate fi pricina unui asemenea comportament? Ana a spus, că el nu înțelege nimic, dar astfel de reacții apar atunci când se bucură de ceva, după care se liniștește. Probabil, că era bucuros de oaspeți noi. „ Aceștia sunt copilașii mei: Adrian, care degrabă împlinește 13 ani, Gabriela de 7 ani, Daria de 6 ani, care este acum la grădiniță și Paulina, mezina de numai 5 luni, – a spus Ana, luând-o pe cea mică în brațe. – Mezina este de la al doilea soț, care de baștină e din Iași, România și numele e Paul Nica. Suntem împreună deja de 4 ani.”
Jurnaliștii au vrut să cunoască mai multe la acest capitol și au descusut-o frumos pe Ana, care le-a povestit cu lux de amănunte povestea ei. „De la primul soț am trei copii: Adrian și două fiice. Soțul când a plecat, s-a căsătorit în alt sat cu o femeie cu 5 copii și acum așteaptă încă 2 gemeni. De la el nu am nici un ajutor, nici alimente nu-mi plătește pentru copii, iar când discutam despre tratamentul lui Adrian și stăteam cu băiatul mai mult prin spitale, el m-a părăsit cu totul, spunând că cheltuielile sunt prea mari pentru spitale și medicamente, ca nu poate să facă față și nu are de unde să ia acești bani”. Mai aflase de la Ana că au fost doar cununați cu primul soț, dar nu era înregistrată căsătoria, ceea ce putea fi un motiv în plus pentru el, de a se dezice, ca tată, de unele obligațiuni și responsabilități. Dar cum rămâne cu omenia? Cu simțul de tată? Dar acel copil care de 10 ani se chinuie cu o maladie insuportabilă, dar mai poate avea o șansă la viață? Oare astea au nevoie cumva de înregistrări în pașaport?
„Am avut mare noroc, că l-am întâlnit pe Paul, – spune Ana. – El muncea peste hotare, în Marea Britanie, când a văzut postările mele cu băiatul. Știa totul despre noi de pe rețelele sociale și într-o zi mi-a scris, că ar vrea să mă ajute financiar cu cât poate. Așa mi-a trimis prima lună 200 de euro și m-am mirat foarte mult, cum un om din mediul virtual, pe care nici nu-l cunosc, poate avea atâta compasiune și empatie față de un copil străin, iar tatăl său biologic „a dat bir cu fugiții”, părăsindu-și feciorul bolnav? Am continuat să comunicăm, apropiindu-ne sufletește și atunci am simțit, că acest bărbat va face tot ce-i stă în puteri pentru copiii mei, ca să mă vadă fericită. Într-o bună zi, discutând pe video, una din fete l-a numit „tată” și atunci am înțeles că el va fi acel, care va împărtăși cu mine restul vieții. Așa și a fost: s-a întors de peste hotare și aici a rămas deja de 4 ani și fiica mezină am numit-o în cinstea lui cu numele Paulina.”
Chira dacă și pentru o clipă, dar jurnaliștii au văzut pe chipul Anei o bucurie nemărginită, căci vorbea cu atâta dragoste despre Paul, cel care i-a dăruit o rază de speranță și a rămas să împărtășească împreună cu aleasa inimii sale, nevoile și grijile vieții.
„Nu m-au speriat niciodată greutățile, – afirmă Paul. Cred că așa a vrut Dumnezeu! –- Am știut de la început despre problemele Anei de pe rețelele sociale, despre starea de sănătate a feciorului, dar i-am îndrăgit pe toți, din momentul de când i-am cunoscut. Toți sunt copiii mei și-i iubesc pe toți la fel.”
Nu s-a dat la o parte nici mătușa Nina, care s-a arătat foarte deschisă de a-și împărtăși păsul: „Ne este foarte greu, avem multe neajunsuri, nu ajunge „zarplata”, de multe ori mai ducem foame, dar Dumnezeu nu uită de noi. Oameni cu suflet mare ne mai aduc producte, haine, ba una, ba alta…Mulțumim lui Dumnezeu! Da un ginere am de aur, îi om bun, de ajutor și are grijă de copii, de toți, pe Daria o duce și-o aduce de la grădiniță, face tot prin-pre jurul casei, îi tare gospodar, harnic, cuminte și tare ține la fiica mea și la copii…”
Aduse Paul un braț de lemne să aprindă focul în sobă, căci aici se pregătea mâncarea, ei neavând nici aragaz, nici televizor, să nu mai vorbim de calculator sau alte obiecte tehnice de primă necesitate, care pentru ei ar fi fost un lux. O odaie mică, cu două paturi și un cărucior în care dormea mezina. O odaie atât de neîncăpătoare pentru șase suflete, dar atât de mare și primitoare, atât de omenoasă și caldă, nu doar de la focul din sobă. Acea odaie mică a dat muguri unei bunătăți atât de generoase, unei dragoste fidele, crescând un viguros arbore al speranței în sufletul Anei, că va veni ziua, când scumpul fecior Adrian se va vindeca și va putea să aibă și el o șansă la viață, cu ajutorul oamenilor și bunului Dumnezeu.
