Declarațiile au fost făcute în timpul dezbaterii publice „Crucea de martir și memoria neîmplinită ale deportărilor staliniste”, transmite Ultimelestiri.md cu referire la IPN.
Directoarea Muzeului Victimelor Deportărilor și Represiunilor Politice, Ludmila Cojocaru, a declarat că drama deportărilor nu s-a încheiat odată cu ridicarea oamenilor din locuințe. Pentru victime au urmat ani de foamete, muncă silnică, pierderea celor apropiați și luptă pentru supraviețuire.
Potrivit acesteia, în primii opt ani de la instaurarea puterii sovietice în spațiul dintre Prut și Nistru au avut loc trei valuri masive de deportări. Primul, din 12–13 iunie 1941, a fost precedat de represiuni și crime îndreptate împotriva personalităților locale, începute după 28 iunie 1940.
Ludmila Cojocaru susține că, încă din primele săptămâni, regimul sovietic i-a vizat pe liderii locali și pe personalitățile importante ale comunității. În timpul primului val de deportări, bărbații au fost separați în mod deliberat de familiile lor și trimiși în mare parte în lagărele Gulagului din Siberia.
Potrivit istoricului, mulți au murit încă după sosirea în punctele de triere. Cei care au supraviețuit au fost obligați să parcurgă pe jos distanțe până la lagăre, unde au urmat alte suferințe.
„Persoanele deportate au fost nevoite să-și ia viața de la zero și să-și reașeze acolo gospodăria și familia, dacă aceasta mai era păstrată”, a declarat Ludmila Cojocaru.
Represiunea a afectat inclusiv copiii. Directoarea muzeului a explicat că pe listele deportaților au fost incluși copii și chiar prunci, catalogați de regimul sovietic drept „elemente nesănătoase ale societății” și „dușmani ai poporului”.
Mulți copii au supraviețuit cu greu primilor ani de deportare, iar unii au rămas fără mame. Potrivit Ludmilei Cojocaru, femeile erau nevoite să facă tot posibilul pentru a asigura supraviețuirea copiilor, în condiții de lipsuri extreme.
Mărturiile victimelor descriu o foamete severă. Ludmila Cojocaru a relatat cazul unei persoane deportate care și-a amintit că familia sa a reușit să obțină, în schimbul unor bunuri personale, un sac cu făină îmbibată cu gaz. Oamenii au consumat-o totuși, pentru că nu aveau altă posibilitate de a supraviețui. Potrivit istoricului, mulți foști deportați își amintesc și astăzi cu lacrimi despre pâine, la care visau permanent.
Printre puținele surse de speranță s-a numărat păstrarea tradițiilor. Unele victime au povestit că abia după al doilea sau al treilea an de deportare au reușit să reia anumite obiceiuri și tradiții de acasă.
Expertul Igor Boțan a amintit că cele mai mari valuri de deportări au avut loc în iunie 1941 și iulie 1949. Printre cei ridicați din case și trimiși în Siberia și Kazahstan s-au numărat intelectuali, țărani înstăriți, preoți și opozanți politici.
La rândul său, președintele Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici din Moldova, Alexandru Postica, a declarat că deportările au fost folosite pentru eliminarea oamenilor capabili să influențeze viața comunităților și pentru înlocuirea lor cu persoane loiale regimului sovietic.
Potrivit acestuia, primul val a vizat în special elitele și persoanele care deținuseră funcții publice, inclusiv la nivel local. Peste 600 de primari ar fi fost deportați, scopul fiind lăsarea localităților fără oameni competenți și aducerea la conducere a unor persoane docile și loiale regimului.
Alexandru Postica a calificat această politică drept o formă de „epurare intelectuală a societății”.
